Atât de mari erau harismele pe care i le dăruise Dumnezeu!

Cred că era începutul lui ’90 atunci când am pornit să-l găsesc pe Stareţul Paisie. Pe atunci aveam multe probleme de sănătate şi auzisem că rugăciunea Stareţului făcea minuni. De aceea am socotit că este spre folosul, atât al sufletului, cât şi al trupului meu, să merg la Panaguda şi să-i cer Stareţului să se roage pentru mine. Auzisem atât de multe lucruri minunate despre el, încât dorinţa mea de a-l vedea era foarte mare.

Când am ajuns la Colibă, l-am găsit înconjurat de închinători. M-am aşezat şi eu şi am aşteptat până când au plecat cei dinaintea mea. Când mi-a venit rândul, eram atât de emoţionat, încât simţeam că inima îmi sparge pieptul. I-am spus Stareţului că vreau să-i vorbesc între patru ochi şi atunci m-a dus în chilia sa. Acolo i-am explicat problema mea, iar el s-a rugat pentru mine. Apoi m-a sfătuit să fac răbdare şi să mă rog mult. De asemenea să mă spove-desc regulat. La un moment dat, i-am spus că nu eram sigur că există Dumnezeu, că mă îndoiesc de existenţa Lui. În chilia sa se afla şi o şopârlă, pe care nu o observasem. Stareţul mi-a spus: „Tu te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu. Ia să întrebăm pe această şopârlă: «Există oare Dumnezeu?»” Şi, o! minune, şopârla a răspuns afirmativ, clătinând din cap, după care a plecat în colţul chiliei. Prin aceasta Stareţul a vrut să mă întărească în credinţă. Această întâmplare arată că Părintele Paisie nu vorbea numai cu oamenii, ci şi cu animalele. Atât de mari erau harismele pe care i le dăruise Dumnezeu!

Extras din Mărturii ale închinătorilor – Editura Evanghelismos, 2007.

Total
7
Shares
Previous Post

Programele pentru copii

Next Post

Starea sufletului după moarte

Related Posts