Atena Sguru

S-a născut în 1879 în satul Kuramades din in­sula Kerkira din părinţi foarte săraci, dar foarte cinstiţi şi credincioşi. Tatăl ei se numea Hristodul Sguros şi era un urmaş al unei familii din Bizanţ care se sta­bilise de veacuri în insula Kerkira. Mama ei se numea Constantina Gramenu şi provenea dintr‑o fa­milie numeroasă.

Încă din primii ani a trăit într‑o mare sărăcie şi în lipsuri şi adeseori a fost martoră la moartea multor membri din familia ei. Din cei doisprezece copii pe care părinţii ei i‑au adus pe lume, numai cinci au supravieţuit, iar dintre aceştia unul era infirm tru­peşte şi altul sufleteşte. Nu aveau nimic altceva decât căsuţa care le rămăsese. Puţinele terenuri pe care le cultivau erau străine şi dădeau proprietarilor o mare cantitate din produse.

Avea însă multă credinţă, nădejde şi dragoste pentru Dumnezeu. Tatăl ei niciodată nu a cârtit îm­potri­va lui Dumnezeu pentru nefericirea sa şi pentru moartea copiilor săi. Dimpotrivă, Îi mulţumea lui Dumnezeu că fiii săi se învredniciseră să devină Îngeri.

Atena, ca o soră mai mare ce era (a doua ca vârstă), a ridicat şi ea greutatea şi grija familiei încă de la vârsta de cinci ani. Mama ei muncea prin străini şi lăsa asupra ei răspunderea de a purta grijă de fraţii ei mai mici. Nu avea cu ce să‑i hrănească şi de aceea se mâhnea atunci când îi vedea flămânzi şi că nu‑i putea sătura. Vremurile erau grele, sărăcia era mare.

La vârsta de şapte ani a început să meargă şi ea împreună cu mama ei ca să muncească prin străini, muncă care în acea perioadă era foarte grea, în timp ce ea se afla la o vârstă foarte fragedă. Însă încă de la acea vârstă avea râvnă şi asculta cu atenţie atunci când oamenii vorbeau – mai ales tatăl ei – despre Dumnezeu, despre Sfinţi, despre Credinţa Ortodoxă şi despre Tradiţia noastră. Astfel a devenit lăcaş al dragostei dumnezeieşti şi împlinitoare a poruncilor evanghelice.

S‑a căsătorit la o vârstă matură (douăzeci şi şapte de ani). Nunta ei s‑a făcut după unele întâmplări care au mâhnit‑o mult. În casa în care a intrat a găsit o atmosferă foarte vrăjmaşă, fiindcă familia bărbatului ei nu voia cu nici un chip să o facă noră, deoarece era foarte săracă. Din nefericire, şi soţul ei era influenţat de multe ori de ai săi. Din cauza supărării pe care i‑o pricinuiau şi a purtării urâte pe care o aveau faţă de ea, Atena a pierdut primul copil. Datorită acestei suferinţe a pierdut mult sânge, iar medicul care a fost chemat nu a putut să o ajute. Când a văzut că a căzut în comă, a diagnosticat că va muri, deoarece Atena apucase pe calea ce duce către cealaltă lume. Respi­raţia i se rărise, chipul i se îngălbenise, trupul îi îngheţase. Această agonie a durat ore întregi. De dimineaţă până seara a rămas în această stare. Una din surorile ei se ruga.

Deodată au văzut că ochii ei încep să clipească, chipul să prindă viaţă, trupul să i se mişte, iar ea să vorbească. Primele ei cuvinte au fost:

–   Unde mă aflu? De ce am venit iarăşi aici?

Atunci toţi şi‑au făcut semnul Sfintei Cruci. Se petrecuse o minune! Toţi se mirau cum de a revenit la viaţă. Când şi‑a revenit cu desăvârşire, Atena a suspi­nat din adâncul sufletului zicând:

–   Ah, de ce a trebuit să plec de acolo unde mă aflam?

–   De unde? au întrebat‑o surorile ei.

–   Ascultaţi cele ce vă voi spune.

„M‑am aflat dintr‑o dată într‑un întuneric gros şi voiam să înaintez, să plec de acolo, să văd lumină. Mi s‑a părut că cineva se afla lângă mine şi, aşa cum înaintam, mă însoţea. Cunoştea şi numele meu şi mi‑a spus:

–   Atena, nu te teme! Vino împreună cu mine! Mergem pe aici.

–   Unde mă duci? l‑am întrebat.

–   Vino şi vei vedea.

Şi încet‑încet am ajuns într‑un loc luminos. Atunci l‑am văzut şi pe cel care mă însoţea. Era un tânăr strălucitor şi purta un veşmânt alb. În calea noastră am întâlnit o poartă ce dădea spre răsărit. Când am intrat înăuntru, am văzut o lumină foarte străluci­toare, cu mult mai strălucitoare decât lumina soare­lui. Dacă aţi şti ce‑au văzut ochii mei acolo! Acel loc era împodobit cu mulţi copaci şi cu flori de diferite culori. Totul strălucea ca fulgerul, chiar şi oamenii care se aflau acolo. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare, ca şi cum s‑ar fi aflat la un praznic. Chipurile lor erau vesele şi stăteau aşezaţi în rând, bărbaţi şi femei, şi cântau. Mulţi îmi vorbeau şi mă salutau.

–   Bine ai venit, Atena! îmi spuneau ei.

Iar eu, trecând printre aceşti oameni şi printre acele flori frumoase, simţeam o mare bucurie. Atunci l‑am întrebat pe cel ce mă însoţea:

–   Unde ne aflăm?

–   Aici ne aflăm în Rai şi toţi aceştia pe care îi vezi, sunt sufletele care în timpul vieţii lor pământeşti au avut dragoste şi au săvârşit fapte bune. Iată, aceştia au avut această virtute, ceilalţi altă virtute.

Şi cu cât înaintam, cu atât lumina devenea din ce în ce mai puternică şi toate deveneau mai frumoase. Nu ştiam ce să spun şi de aceea am întrebat:

–   Domnul meu, toate sufletele oamenilor, atunci când mor, vin aici?

–   Nu, mi-a răspuns el. Dacă voieşti, vom merge să vezi unde se află celelalte suflete.

Şi într‑o clipă ne‑am aflat într‑un loc unde lumina parcă apunea. Cu cât înaintam, cu atât lumina se stingea. Am intrat printr‑o poartă întunecată ce dădea spre apus şi îndată am văzut nişte oameni: unii zăceau pe jos, alţii gemeau, alţii plângeau, femei cu părul despletit lovindu‑se şi zbătându‑se. Şi era acolo o duhoare de nesuportat. Îi vedeam pe unii care erau cufundaţi în necurăţie, iar pe alţii arzând în flăcări.

–   Dar aceştia de ce suferă astfel? am întrebat eu.

–   Atena, acestea sunt sufletele celor care au făcut cutare păcat, ceilalţi au făcut altele şi nu s‑au pocăit şi de aceea au venit aici.

Astfel îmi spunea despre toţi. Puţin mai departe, ce să văd? Dintr‑o groapă foarte mare săreau în sus ceva ca nişte gunoaie, după care iarăşi cădeau înapoi.

–   Iar aceasta ce este? am întrebat.

–   Acestea care urcă şi cad iarăşi în această pră­pastie sunt sufletele foarte păcătoase care ard.

M‑a cuprins groaza şi am început să plâng, fiindcă sufeream foarte mult pentru tot ceea ce vedeam. Deodată am auzit pe cineva zicându‑i celui care mă însoţea:

–   Ia‑o pe Atena de acolo! De ce ai adus‑o în acest loc ca să se mâhnească? Să plece repede de acolo!

După aceasta ne‑am întors iarăşi în acel loc plin de lumină şi, din curiozitate, l‑am întrebat pe cel de lângă mine:

–   Cine eşti tu, omule, care stai mereu lângă mine şi de unde mă cunoşti?

–   Eu sunt Îngerul lui Dumnezeu, care iau suflete­le celor care mor.

–   Ei, atunci ştii unde s‑a dus şi sufletul Nicoletei (o cunoscută de‑a mea).

–   Aceasta nu se află bine, fiindcă niciodată în viaţa ei nu a făcut milostenie.

 9a

 

–   Dar sufletul Haricliei (o altă cunoscută de‑a mea) unde s‑a dus?

–   Aceasta s‑a dus ca o făclie înaintea lui Dumnezeu.

Am întrebat şi despre sufletele altor oameni pe care îi cunoşteam şi îmi răspundea că unele au mers într‑un loc bun, iar altele în loc întunecat.

–   Şi pe mine unde mă vei duce? l‑am întrebat eu.

–   Tu te vei întoarce în trup, fiindcă te strigă şi nu pot să te mai ţin.

Şi astfel, într‑o clipă s‑a făcut nevăzut, iar eu m‑am aflat iarăşi aici”.

Mulţi o luau în râs şi nu credeau, ci îi spuneau că a fost un vis. Însă ea stăruia:

–   Nu a fost vis. Eu am trăit toate acestea.

Şi într‑adevăr, nu fusese vis, căci deşi au trecut şaptezeci de ani, totuşi îşi amintea toate acestea în amănunt. Îi trebuia o oră ca să povestească cu multă simplitate tot ceea ce văzuse, fără să încerce să se facă crezută. O altă dovadă că ceea ce văzuse nu fusese vis era şi credinţa ei neclintită în cealaltă viaţă. Marea ei dorinţă şi strădanie pe care a avut‑o toată viaţa de a face milostenie, nepăsarea pentru dobândirea bunuri­lor materiale, dorinţa fierbinte de a vorbi şi de a auzi despre Hristos, despre Maica Domnului, despre Îngeri şi despre Sfinţi, dorul fierbinte şi nădejdea neschim­bată în Înviere (niciodată, cât a mers la biserică, nu a pierdut Evanghelia Învierii de la Utrenia de Duminică) şi, în sfârşit, grija şi rugăciunile ei pentru întreaga lu­me sunt numai câteva din virtuţile care o împodobeau.

Ca om avea şi ea slăbiciunile ei. Datorită lipsei de povăţuitor duhovnicesc, dar şi din cauza neştiinţei poate că a făcut şi ea unele păcate mici. Însă dragos­tea ei pentru Dumnezeu şi pentru oameni, dovedită în faptă, le acoperea pe toate.

Nu putea să se sature, dacă ştia că aproapele ei flămânzeşte, nici să doarmă, dacă cineva nu avea unde să‑şi plece capul. În familia ei cea numeroasă ea era sminteală şi totodată binecuvântare. Tot ce aduna dădea milostenie fără să ţină seama de cârtirea şi împotrivirea celorlalţi. Însă niciodată nu le‑a lipsit ceva, nici în perioada ocupaţiei germane, nici în timpul sărăciei de după ocupaţie.

În casa ei îi găzduia pe toţi cei care nu aveau adăpost. Au trecut prin casa ei, au mâncat şi au fost găzduiţi în vremuri grele şi de război sârbi, evrei, italieni, refugiaţi din Asia Mică, cerşetori, negustori ambulanţi, monahi, preoţi, chiar şi ţigani, scamatori şi bolnavi psihic. Inima ei nu făcea deosebire, ci îl vedea pe fiecare om ca pe chipul lui Dumnezeu, care are nevoie de ajutor. Făcea milostenie, fără ca să se gândească la răsplătire. Nu s‑a temut niciodată, nici nu s‑a gândit vreodată că s‑ar putea primejdui de la oamenii pe care îi găzduia. Gândea cu simplitate şi credea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Când locuia la Livadi, la două ore depărtare de sat, casa ei devenea singurul refugiu pentru fiecare sătean şi pentru toţi cei care voiau să se adăpostească de vreme rea. Locul era aproape pustiu. Ce putea să le dea de mâncare? Ea însă nu se neliniştea.

–   Are grijă Dumnezeu, spunea ea.

Dragostea întotdeauna le iconomiseşte pe toate. Puţină făină de porumb pentru un colac făcut pe jar cu puţin orez cu măsline şi mentă îi sătura pe toţi, oricâţi ar fi fost. Iar atunci când inima ei dorea să ofere şi altceva, dar nu avea, se petrecea uneori şi un lucru minunat. Veneau de pe câmp pisicile, care vânau, şi îi aduceau uneori prepeliţe, alteori iepuraşi, pe care, după ce îi omorau, îi lăsau la picioarele gospodinei mieunând. Însă lucru minunat este că niciodată nu‑i aduceau animale necurate.

Acolo, la Livadi, s‑a învrednicit şi de o vedenie. Într‑o seară, în timp ce stătea în poarta casei, a văzut fulgerând pe Cer şi a crezut că va începe să plouă. Însă lumina se mărea tot mai mult şi s‑a luminat tot câmpul de parcă ar fi fost zi. Lumina, după cum povestea ea, venea de la ceva care se afla pe Cer şi care semăna cu un car de luptă luminos în formă de policandru. Când acesta a trecut pe deasupra capului ei, a rămas uimită de frumuseţea lui. L‑a urmărit până ce s‑a pierdut după un deal. Nimeni din împrejurimi nu l‑a văzut, în afara unei fetiţe de opt ani care păştea oile. Şi‑a făcut semnul Sfintei Cruci, dar nu putea să‑şi explice aceasta. Apoi însă gândul i‑a spus că era vorba de carul heruvimic care mergea la o bisericuţă părăsită a Sfântului Gheorghe şi în care de ani de zile nu se mai făcuse Sfânta Liturghie.

Atena trăia cu multă simplitate şi curăţie. Simţea prezenţa lui Dumnezeu lângă ea şi avea întotdeauna bucurie. Avea însă şi ispite şi multe încercări în viaţă. Bărbatul ei nu era un om al lui Dumnezeu. Era nervos, hulea cele sfinte, iar din această pricină ea suferea. Acesta, încă de tânăr, a avut un accident în urma căruia şi‑a pierdut vederea, iar ea a trebuit să rabde această infirmitate, precum şi ciudăţeniile le­gate de ea. Şi mai mult a avut de îndurat atunci când, după câţiva ani, el a căzut şi a rămas paralizat. Fiica ei s‑a născut infirmă, dar era şi capricioasă, neascul­tătoare şi a avut o căsătorie foarte nefericită. Fiul ei mai mic era foarte bolnăvicios. De trei ori s‑a primej­duit să moară, însă milostivirea lui Dumnezeu, dato­rită rugăciunilor ei, l‑a izbăvit şi i‑a dat mulţi copii.

Ea însăşi a avut întotdeauna probleme de sănătate care au chinuit‑o până la sfârşitul vieţii. Cu toate acestea nu a cârtit niciodată, ci întotdeauna se ruga. Plângea cu cei ce plângeau şi se bucura cu cei ce se bucurau. Se ruga pentru toată lumea, cunoscuţi şi necunoscuţi, seara, înainte de a se culca. Rugăciunea ei dura mult timp.

În ultima parte a vieţii sale ceea ce o mâhnea mult era că nu mai avea cui să dea milostenie. Oamenii nu mai erau strâmtoraţi, precum odinioară, iar cerşetorii dispăruseră. Însă cum putea ea să se sature fără să dea nimic? Dar Dumnezeu S‑a milostivit de ea şi a început să‑i trimită cerşetori. Când cobora în fiecare dimineaţă de la casa ei, era întâmpinată de tot felul de animale. Câini, pisici, găini, porumbei, vrăbii, toate o însoţeau în curtea casei. Pentru toate avea ceva să le dea, toate simţeau dragostea ei; nu se temeau de ea, ci mâncau din mâna ei, chiar şi vrăbiile care de obicei nu se apropie de oameni. Se uita şi la picioarele ei, gândindu‑se că poate vede furnici, ca să le hrănească şi pe ele. Se bucura atât de mult, precum Eva în Rai.

Sfârşitul ei a fost „creştinesc şi în pace”, nu însă şi fără durere. Într‑o dimineaţă, după ce zăcuse mai multe zile bolnavă la pat, s‑a sculat ca să hrănească păsările care loveau în geamul ei şi ciripeau, dar a căzut şi s‑a lovit. De atunci a început să sufere.

A cerut ca să vină preotul să‑i citească rugăciuni, căci credeau că astfel avea să se facă bine. Preotul însă nu a venit la timp. Când a venit, de îndată ce l‑a văzut, i‑a spus:

–   Acum, părintele meu, este târziu. Eu voi pleca în această noapte.

În această ultimă zi, 11 februarie 1976, în care se prăznuiau Sfânta Teodora şi Sfântul Vlasie, a avut multe dureri, dar şi o aşteptare plină de linişte şi de bucurie. Încă de dimineaţă a început să rânduiască cele pentru înmormântarea ei: cu ce haine s‑o îmbra­ce, cine şi cum să o îmbrace, cum să o pieptene, care preoţi să vină şi celelalte. Apoi a chemat vecinele şi pe nora ei, pe care, după ce a salutat‑o, a rugat‑o să o ierte dacă a amărât‑o vreodată cu ceva. La fel făcea cu toţi cei care veneau să o vadă: îi saluta şi le cerea iertare. Spre seară nerăbdarea ei a crescut. Le‑a cerut celor aflaţi lângă ea să se roage lui Dumnezeu să o ia repede, să nu o lase toată noaptea. Rudele ei nu credeau că avea să plece în acea noapte, dar ea a cerut nurorii sale să‑i trezească pe ceilalţi. Nici nora sa nu credea că va muri, fiindcă vedea că este cu mintea limpede şi că poate vorbi. Atena a adormit în Domnul înainte de ora 2, iar ultimele ei cuvinte au fost:

–   Frumoase… Sunt frumoase…

Timp de opt ore, cât a stat în sicriu, trupul ei a fost cald. Chipul îi era senin, trandafiriu, zâmbitor şi fără riduri, întocmai ca cel al unei copile, iar nu ca al unei bătrâne de nouăzeci şi şapte de ani.

Fie ca Dumnezeu să odihnească sufletul ei, aşa cum şi ea a miluit şi L‑a odihnit în persoana fiecărui om suferind! Amin.

Extras din cartea Asceți în lume, Editura Evanghelismos – 2009.



[1] Mărturia lui Constantin Gramenu din satul Kuramades (Kerkira).