Teolog în teorie și în practică (II)

Mărturii ale celor care au cunoscut-o
O femeie voluntară: „La început aveam impresia că atunci când o vizitam, o ajutam prin faptul că îi țineam companie. În realitate însă ea era cea care mă ajuta pe mine. Ne întâlneam în fiecare săptămână. O iubeam mult, pentru că mă umplea de bucurie. Era foarte ageră și nu te lăsa să o compătimești. Înaintea ei simțeai că tu erai persoana aflată în nevoie. Era energică și avea umor. Citind diferite cărți, eu aveam unele nedumeriri, însă ea mi le dezlega.
În ultima parte a vieții sale a fost greu. Au existat momente când, ca un om, s-a încovoiat, însă la spital dădea mereu dovadă de răbdare. Când am vizitat-o, mi-a spus să-i apăs puțin zona abdominală, ca să poată respira. Mi-a rămas în amintire acea clipă. Am simțit aceasta ca pe o binecuvântare. La plecare și-a luat rămas bun printr-un zâmbet, care m-a umplut de bucurie. Era un zâmbet aparte. Ultimul! Eu o simt alături de mine. Nădăjduiesc să-și amintească și ea de mine acolo unde se află.”
O altă prietenă, care a ajutat-o și a primit la rândul ei ajutor în cele duhovnicești, povestește:
„Nu avea nimic din cele pământești și cu toate acestea le avea pe toate. Avea un caracter integru. Transmitea pe Hristos tuturor celor care o întâlneau. Era precum un povățuitor duhovnicesc. Dăruia, însă nu primea nimic. Puteai vorbi cu ea ore întregi fără să te plictisești. Nu îi era frică de moarte, voia să reziste. Trăia pentru dragoste. Unii oameni, când o vedeau pe drum, își făceau semnul Sfintei Cruci, ca să alunge chipurile răul. Ea însă nu dădea importanță, ci râdea. Chiar și din tăcerea ei primeai folos. Deși era mai mică în vârstă, simțeai mult respect față de ea.
Nu făcea comparații, nu cârtea, era veselă și sociabilă. Își înfrunta boala cu răbdare și cu un dinamism nemaiîntâlnit.
În primii ani făcea și lucru de mână.”
Un  altul scrie:
„Iosefina mai mult dăruia decât să primească. Mai mult îi folosea pe alții decât să primească ea folos și, deși te așteptai să caute mângâiere, ea însăși dădea mângâiere celorlalți, fără condiții și fără limite.
Când te aflai aproape de ea, îți dădeai seama cât de nerecunoscători suntem noi cei care avem de toate, însă întotdeauna ceva este în neregulă, pentru că întotdeauna ne lipsește ceva, care Iosifinei nu-i lipsea, adică credința în Dumnezeu și încredințarea în mâinile Sale.”
Evanghelia T., de profesie farmacistă, vecina Iosifinei, scrie:
„Era un înger pământesc. Mucenicia infirmității sale a ridicat-o la o mare înălțime duhovnicească.
Era ascultătoare față de părinți și primea cu răbdare tot ceea ce i se oferea. Nu se plângea, ci era bucuroasă, răbdătoare în dureri și, deși era imobilizată în căruciorul pentru invalizi, avea o înfățișare plină de noblețe. Privirea sa te învăța răbdarea, iar tăcerea ei te povățuia la înțelepciune. Prin tot comportamentul său te învăța smerenia.
Nu iubea această lume deșartă, ci iubea lăcașurile cerești ale Împărăției lui Dumnezeu.
Nu o interesa să se facă bine, pentru că nu avea voie proprie, ci se străduia să facă voia lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu pe toate le iconomisea astfel încât Iosefina să înainteze spre sfințenie pe calea smereniei. Duhul ei era alipit de Domnul, de poruncile Lui.
Domnul i-a dăruit să-L cunoască mai bine prin aceea că a ajutat-o să studieze Teologia. Însă Iosefina trăia toate cele sfinte. Avea părtășie cu Domnul, pentru că era smerită și El a luat-o lângă Sine și i-a dăruit odihnă în ziua pomenirii Sfântului Lazăr, ca să învieze la Învierea cea de obște chinuitul ei trup împreună cu sufletul ei cel viteaz.
Împreună cu Iosefina făceam Pavecernița, citeam Sfânta Scriptură, discutam, ne rugam împreună, mergeam la privegheri, trăiam în fiecare zi în casa ei, pentru că eram vecina sa, locuiam în același bloc. O iubeam și o iubesc și acum. O ajutam în problemele medicale. S-a încredințat în mâinile Domnului și a plecat cu smerenie de pe pământ, ca să strălucească în Ceruri.
Iosefina ne-a învățat răbdarea și smerenia, era chip al lui Hristos. O rugăm să se roage lui Dumnezeu pentru noi, ca să trăim întru adevăr, smerenie și dragoste pentru Domnul.”

„Nu mă lepăda la vremea bătrâneţilor; când va lipsi tăria mea, să nu mă laşi pe mine” .

Începând din luna septembrie a anului 2005, la aproape șapte luni înainte de adormirea sa, i-au apărut dificultăți la înghițirea hranei. Unii dintre medicii specialiști au spus că aceasta se datorează funcționării anormale a mușchilor care ajută la înghițire, alții au atribuit aceasta unei epuizări neuro-musculare, iar alți au spus altceva. Uneori nu putea să înghită decât puțină apă caldă, iar alimentele i le făcea mama sa sub formă de pastă. Astfel Iosefina a trecut prin mucenicia foamei și setei. Deoarece nu putea să stea dreaptă, capul i se pleca spre spate și nici măcar saliva nu putea să o înghită. Simțea un nod în gât. Slăbise atât de mult, încât ajunsese piele și os. Deja nu mai putea sta în cărucior, pentru că o dureau oasele și avea dificultăți în respirație. Stătea întinsă și din când în când cerea să i se apese abdomenul, ca să poată respira mai bine. I se schimbaseră mușchii organelor vitale.
Mama sa povestește despre ultimele zile ale vieții sale:
„La puține zile înainte de adormirea sa a avut o puternică disforie și palpitații și de aceea am dus-o la spitalul AHEPA. La analize s-a descoperit că toate organele ei funcționau necorespunzător. A doua zi a căzut în comă. Când i-au oxigen, a zâmbit și a respirat adânc. De la zâmbetul ei s-a luminat camera. Pentru puțin și-a venit în sine și a spus că se simte bine. Nu după mult timp și-a ațintit privirea într-un anumit loc, ca și cum ar fi văzut pe cineva, și a zâmbit. Deshidea și închidea gura, însă nu se auzea ce spune. Îmi dădeam seama că trăiește urmărindu-i vena de la gât. Începuse să vorbească duhovnicește cu o persoană pe care o vedea numai ea.
A plecat din această viață zâmbind.”
De îndată ce o cunoscută i-a pus în mână o cruce, deși era cuprinsă de o atât de mare slăbiciune, Iosefina a strâns-o cu putere.
Nu s-a mișcat toată noaptea. În ziua următoare la ora 11 dimineața a plecat în viața cealaltă. Era în Sâmbăta lui Lazăr, 15 aprilie 2006. Avea douăzeci și șase de ani.
Slujba înmormântării s-a făcut în biserica împodobită cu stâlpări a Izvorului Tămăduirii. Sicriul era alb, iar mulțimea florilor albe și a stâlpărilor înfrumusețau în chip minunat biserica. Celor care au văzut-o în sicriu li se părea că doarme și au observat că trupul ei era moale ca ceara, ca și cum ar fi fost monahie.
Era ca și cum ar fi spus: „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinereţile mele… întru Tine este lauda mea pururea.”