Când eram în închisoare, ne întrebam unii pe alții: „De ce suferință, de ce noi? Din toate milioanele de români, de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este sensul?”… Și Dumnezeu nu ne descoperea nimic din intențiile Lui. Strigam în fiecare zi către Dumnezeu ca să ne dea mai puțină suferință și El parcă ne încărca mai mult cu suferință.
După ce am ieșit din închisoare am purtat în mine acest semn al durerii care parcă îmi marcase toată viața.
După a doua închisoare am plecat în Occident. Am călătorit prin toate țările din Europa, America și am vorbit despre ce s-a întâmplat în România. În această peregrinare am ajuns la o mănăstire și am dormit în bibliotecă. Acolo, între mai multe cărți, am găsit o cărticică de cugetări creștine, de apoftegme. Și am deschis din întâmplare la o pagină unde am văzut o cugetare a lui Paul Claudel. Spunea așa: „Dumnezeu nu a venit în lume ca să pună capăt suferinței. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferința. Dumnezeu a venit în lume să umple suferința umană de prezența Lui.” Ați auzit? Să umple suferința umană de prezența Lui!
Și atunci am înțeles că în momentele când plângeam, sau când ne revoltam, sau când strigam: „Daomne, ce faci cu noi…?”, El era în noi mai mult decât în toți ceilalți, cu toate păcatele noastre, cu toate neputințele noastre. El umplea suferința noastră cu prezența Lui.
Atunci am înțeles exact adâncul tâlcului acestei suferințe.
Preot Gheorghe Calciu
