Preot Ioan Bădiliţă
Acum un an, seara, după Acatistul Mântuitorului, m-am așezat în genunchi și m-am rugat pentru ploaie la bună vreme. Dar norii nu prea au mai lăcrimat peste satul nostru. M-am rugat pentru sănătatea părinților mei. Dar anul acesta tata nu mai face om de zăpadă cu nepoții, așa cum mi-a scris în ianuarie pe whatsapp, în timp ce boala îl consuma bucată cu bucată. M-am rugat pentru pace. Dar asta nu a împiedicat războiul.
Atunci, de ce te mai rogi?, îmi strigă o voce de care credeam că am scăpat definitiv. De ce mai insiști la cer? De ce?
Nu, îi răspund, nu cred că rugăciunea o facem pentru ca să primim ceva la schimb. Nu, aici nu suntem în templul lui Jupiter optimus maximus ca să facem târguială cu zeii. Să aducem tâmâie lui Poseidon pentru vreme bună pe mare, sau libație în fața statuii lui Marte, pentru biruință în războaie.
Nu. Rugăciunea, prietene, e deja răspunsul la rugăciune. Faptul că mă pot ruga este cea mai mare minune, auzi? Că, în ciuda tuturor ne-răspunsurilor pe care le-am primit, inima strigă ca o nebună în mijlocul târgului să nu las Ceaslovul din mână. Niciodată. Rugăciunea este Însuși Dumnezeu. Dumnezeu este rugăciune. Să nu uitați. Rugați-vă până la ultima expirație din plămâni. E singura cale prin care putem împiedica pământul să devină un iad. E singura cale prin care lumina poate să cucerească și cea mai împietrită inimă! E singura. Cale.
Slavă Ţie, Celui ce m-ai chemat la viaţă,
Slavă Ţie, Celui ce mi-ai arătat frumuseţea lumii,
Slavă Ţie, Celui ce ai deschis înaintea mea cerul şi pământul ca pe o carte veşnică a înţelepciunii,
Slavă veşniciei Tale, ce se arată în lumea cea vremelnică,
Slavă Ţie, pentru milele Tale cele arătate şi cele ascunse,
Slavă Ţie, pentru fiecare suspinare a încercărilor mele,
Slavă Ţie, pentru fiecare pas al vieţii, pentru fiecare clipă de bucurie,
Slavă Ţie, Dumnezeule, în veci!
