Avraam, erou al ascultării față de porunca lui Dumnezeu

Să vedem și situația jertfei lui Avraam.  Nici Avraam nu a trăit în vremea noastră, precum și Iov. Nu a cunoscut Harul cel nou, Sfânta Evanghelie, Jertfa Fiului lui Dumnezeu, a lui Hristos pentru noi. Ci el de la zidire urca la Dumnezeu, la Ziditor și prin această credință simplă Dumnezeu I S-a arătat și i-a vorbit.

Și a crezut fără multe probe, fără multe mărturii, fără evenimente istorice, că glasul acela, care îi dădea acea poruncă să jertfească pe copilul său, era glasul lui Dumnezeu. Adică atunci când copilul său preaiubit, Isaac, a crescut, vine Însuși Dumnezeu și îi spune: „Ia pe fiul tău, Isaac, și mergi în cutare munte să-l jertfești pentru Mine!”. Și Avraam, fără să se împotrivească, fără vreo grăire-împotrivă s-a supus voii lui Dumnezeu și a urmat poruncii Lui. „Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu”[1]. Adică se scoală, îl ia pe Isaac și cele necesare pentru jertfă și merge să facă voia lui Dumnezeu, oricât de greu i se părea aceasta. Și așa cum știm din Sfânta Scriptură, când a ridicat mâna ca să omoare, să-l junghie pe Isaac, fiul său, ca să-l pună pe focul aprins, îngerul Domnului l-a împiedicat.

Gândiți-vă la ce încercare l-a pus Dumnezeu! Să se scoale bătrânul Avraam, să-și ia fiul și să meargă în munte ca să-l jertfească! O spunem aici cu cuvinte simple, dar gândiți-vă cum a fost în realitate. Care inimă de tată ar suferi să-și junghie fiul și să-l ardă? Este ceva înfricoșător! Gândiți-vă cu ce inimă, dar și cu credință va fi făcut aceasta! Gândiți-vă la inima lui Avraam, dar și la cea a mamei lui Isaac, Sarra. Dumnezeu l-a pus la încercare. Și în această încercare a ajuns erou. Erou al ascultării față de porunca lui Dumnezeu.

Iar atunci când Dumnezeu a cunoscut ascultarea sa, i-a spus: „Acum am cunoscut că ești rob adevărat al Meu, de vreme ce din ascultare față de Mine, nu l-ai cruțat pe fiul tău, ca să-l jertfești. Această ascultare arată cât de mult crezi în Mine și Mă iubești. De aceea să nu înfingi cuțitul tău în copilul tău. Am cunoscut cine ești. Și numele tău nu va mai fi Avram, ci Avraam, care înseamnă „părinte al multor neamuri”. Adică i-a dat acest nume de cinste, ca o pecete a harismei sfințeniei sale.

Nu ar fi putut Avraam să asculte de Dumnezeu, dacă nu ar fi  avut smerenie. Desigur, Dumnezeu, ca să-l încerce astfel, știa inima lui și intenția lui. Ca atunci când avem un măgăruș. Știm cât poate căra și cât trebuie să-l încărcăm. Nu se poate să ducă 100 de kilograme greutate, iar noi să-i dăm 200 sau 300! Dacă noi, făpturi raționale, știm să apreciem asta, cu cât mai mult Dumnezeu cunoaște cât de mult putem duce o ispită.

Iar încercarea lui Avraam este o pildă foarte luminoasă de-a lungul veacurilor pentru ascultarea noastră față de voia lui Dumnezeu. Avraam cugeta la măreția lui Dumnezeu. Își zicea: „Dacă ceea ce văd are atâta măreție, este atât de frumos, este atât de bine făcut, este științific atât de bine întemeiat, cum o fi Ziditorul?

Toți Sfinții Vechiului Testament au crezut că Ziditorul, Dumnezeu trebuie să fie ceva mai presus decât firea, să nu fie ceva material, ci ceva duhovnicesc, nevăzut. Cu această credință simplă au ajuns în punctul de a face acele mari izbânzi și în cele mai mari încercări să se arate eroi. De aceea cu luminarea lui Dumnezeu deosebeau care este glasul lui Dumnezeu și care al diavolului. Și făcând ascultare de voia lui Dumnezeu, au ajuns în punctul de a dobândi această mare sfințenie și prin pilda lor să se folosească atâta lume. Câți nu au crezut în Dumnezeu, datorită pildei lui Avraam! Câți nu au ajuns să facă ascultare de Dumnezeu și răbdare în încercările lor, urmând pilda lui Iov!

Și noi astăzi, care avem pilda lui Hristos, lumina înomenirii și a Jertfei Sale cu atât de multă dragoste și smerenie, care-i avem pe Sfinții Apostoli, pe Sfinții Mucenici, pe pustnici, pe Cuvioși, minunile, Sfintele Moaște și atâtea altele și suntem înecați în binefacerea lui Dumnezeu, nu putem să socotim nici măcar în imaginație că am putea să facem o astfel de ascultare, o astfel de răbdare sau să suferim o astfel de încercare.

Și totuși, acești oameni s-au învrednicit de acest mare har de la Dumnezeu, acest mare eroism, și au ajuns într-un chip atât de reușit în această mare biruință, să devină sfinți. Iar pilda lor să fie atât de luminoasă, să reverse atâta lumină peste noi, astfel încât atunci când ne împresoară necazurile și încercările, să nu ne indignăm, ca să nu ne pierdem răbdarea și să sfârșim în cârtire, în hule și vorbe urâte, ci să ne luminăm și să le înfruntăm cum trebuie. Și avându-i pe ei ca povățuitori, să înaintăm și noi pe acest drum al răbdării și al ascultării de Dumnezeu.

[1] Facere 22, 2.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.

Total
87
Shares
Previous Post

Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu?

Next Post

Ispitele din părăsirea lui Dumnezeu vin atunci când omul are multă trufie

Related Posts