Preot Ioan Istrati
Azi în timpul Liturghiei de Înălțare, două fetițe de câțiva anișori minunate se jucau în fața naosului. Zâmbeau, zburdau, aprindeau lumânări, mâncau anafură dintr-un bol. Erau Icoana Raiului.
Atunci mi-a trăsnit mintea: cum te-ai simți ca tată și mamă, dacă cineva ți-ar sfârteca pruncii, dacă i-ar omorî. Ai fi în stare să sfârteci lumea întreagă, să trăsnești pe ucigași în mii de bucăți.
Așa a pățit Dumnezeu Tatăl. Și-a trimis Fiul unic și veșnic pe pământ ca să ne învețe Raiul iubirii infinite, să ne sărute pe inimă și să ne cuibărească la Sânul părintesc. Iar oamenii L-au omorât. Durerea infinită a Celui infinit putea preface universul în foc şi în cenușă, doar cu o străfulgerare de privire dumnezeiască. Și totuși ne iubește atât de mult, încât Îl înviază pe Copil, și Îl cheamă în Cer în brațele Lui, purtând firea umană pentru veșnicie pe Tronul iubirii.
Și atunci am înțeles și oroarea războiului, și plânsul mut, mai asurzitor decât cerurile, al eroilor care stau sub brazdele pământului sfânt și așteaptă lumina Învierii. Și durerea mamelor care-și îngroapă adânc pruncii în pământ ca pe niște semințe ale Învierii.
Dumnezeu să ne ferească de război. Și ne va feri numai dacă nu vom spurca pământul cu desfrânare și cu răutate silnică.
