Oricâtă preocupare am avea de a ne securiza viitorul, nimic din ceea ce ține de lumea aceasta nu este sigur

PS Ignatie (Episcopul Hușilor)

«Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te». (Luca 12, 19)

Parabola ne vorbește despre un om bogat, căruia i-a rodit, din belșug, țarina. Faptul că se gândea să își lărgească hambarele nu era reprobabil. Orice om care se trezește cu o roadă bogată se gândește să o adune, să fie un bun chivernisitor. Domnul Hristos nu i-a reproșat bogatului că s-a gândit să aibă grijă de roada îmbelșugată. Îi reproșează o altă atitudine a sa, discutabilă din punct de vedere moral.

Bogatul începe să aibă un dialog lăuntric. El se adresează sufletului său, spunând: «suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te». Bogatul a folosit excesiv adjectivul posesiv. Când un om face referință tot timpul la sine însuși, această atitudine trădează un păcat: egoismul. Acest bogat a fost foarte egoist. S-a închis în sine însuși și se gândea că aceste bunuri materiale, pe care le-a dobândit, sunt veșnice, că nu sunt perisabile. Nu s-a gândit nicio clipă că va veni un moment în care le va pierde. A crezut, cum, din păcate, credem și noi, chiar dacă nu suntem bogați, că suntem invincibili, că nu ne poate birui nimic.

În sufletul omului plin de sine, egoist, închis și fără nicio disponibilitate față de semenii săi, găsim o semeție și o mândrie fără de margini. Ajunge să creadă că lumea începe și se termină cu el. Așa a crezut și bogatul din Evanghelie.

Nu constituie o problemă morală faptul că Domnul i-a dăruit un rod îmbelșugat sau că el era o persoană bogată. Discutabil, din punct de vedere spiritual, este faptul că el nu s-a gândit ca din rodul îmbelșugat să dăruiască și celor din jur. Așa cum Dumnezeu i-a dăruit rod bogat, la rândul său trebuia să aibă și el capacitatea de a-i ajuta pe cei din jur.

El s-a gândit, în orgoliul său fără de margini, că este proprietarul vieții sale, că dispune de ea și că nimeni nu i-o va lua, niciodată. Fiind atât de îmbibat de patima pentru cele materiale, s-a gândit că se poate adresa sufletului, care este o realitate imaterială, ca unei realități materiale. A crezut că este proprietarul sufletului său. În momentul de culme al semeției sale, Dumnezeu intervine: «Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?»

Sensul apelativului «nebune» este: «fără de minte». Dumnezeu îl numește «smintit» pe acest bogat. El credea, în mândria lui, că poate să dispună de viața și de sufletul lui. Credea că este veșnic și că nimic nu îl poate clinti dacă este bogat, dacă are un anumit confort material.

Din păcate, mulți oameni cred în felul acesta. Este suficient să dispunem de inteligență, de un anumit statut social, să ne bucurăm de un anumit respect în comunitatea în care trăim și ne transformăm în mici zei, în jurul cărora trebuie să rotească cei mici. Oricâtă preocupare am avea, în această societate consumistă, de a ne securiza viitorul, nimic din ceea ce ține de lumea aceasta nu este sigur. Ne-am dat seama de acest lucru mai ales în această vreme de pandemie. La începutul instaurării pandemiei, lumea era aproape hipnotizată și pătrunsă de o frică extraordinară ca nu cumva să rămână fără mâncare. Mulți se năpusteau asupra magazinelor. Această atitudine trădează o lipsă de credință și o frică nejustificată.

Bogatul din pasajul evanghelic a greșit pentru că s-a crezut un fel de «dumnezeu». Puterea este cea care îl poate corupe foarte mult pe om. Îl poate schimba și transforma într-o fiară, fără ca el să își dea seama de acest lucru. Sunt nenumărate situații în care oameni cu o anumită funcție, când cred că au puterea în mâinile lor și dispun de ceea ce este în jur, se comportă cu mândrie.

Dialogul cu noi înșine – dialogul lăuntric cu mintea și inima noastră – ne poate spune exact cine suntem. Bogatul nu se putea minți pe sine însuși, nu putea să cosmetizeze lucrurile când vorbea cu sine însuși. De aici ne dăm seama ce fel de caracter era.

Să fim atenți în momentele de reflecție și de meditație pe care le avem cu noi înșine. Să vedem cum îi vorbim sufletului. Aceea este starea spirituală reală a vieții noastre. Rostul Spovedaniei este acela că ne întâlnim cu noi înșine. Noi avem tendința de a fugi de noi înșine. În Spovedanie ne întâlnim cu toate neputințele noastre, cu deficiențele noastre și cu murdăria pe care o avem în suflet. Nu este ușor. Spovedania este o confruntare cu noi înșine, cu universul nostru lăuntric, în care descoperim că nu suntem chiar atât de buni precum ne place să ne prezentăm celor din jur.

Este esențial să avem conștiința faptului că suntem trecători. Bunurile materiale –  pe care Dumnezeu ni le dăruiește și care sunt o binecuvântare pentru fiecare – nu sunt veșnice. Suntem siguri doar de ceea ce facem pentru sufletul nostru.

Să căutăm, în această perioadă de post și de pregătire pentru marea sărbătoare a Nașterii Mântuitorului Hristos, să ne îmbogățim în Dumnezeu. Să facem fapte bune, să ne curățim sufletul prin Spovedanie și Împărtășanie, să Îl primim pe Hristos în ieslea sufletului nostru.

Sursa: http://episcopiahusilor.ro

Total
12
Shares
Previous Post

Legătura dintre Cuviosul Iacov Tsalikis și Sfânta Muceniță Paraschevi

Next Post

Praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil – Schitul Lacu | 2020

Related Posts