Bairamul părinţilor ucigaşi

Astăzi cinstim pe Sfânta Muceniţă Filoteia, o fetiţă care a fost omorâtă de tatăl ei, din cauza bunătăţii şi milosteniei ei, sau mai bine zis din cauza iadului din sufletul lui. E un episod emblematic în războiul înverşunat al binelui împotriva răului, e o etapă în încrâncenarea violenţei împotriva purităţii îngereşti tot mai rar de găsit pe această lume. Sărbătoarea însângerată de astăzi e despre vocaţia mucenicească a milosteniei, despre valoarea care trece peste veacuri în veşnicie, nealterată de tina şi de noroiul răutăţii, despre nevinovăţia ucisă a acestei lumi.

Dar mai mult decât orice, sărbătoarea Sfintei Filoteia este despre părinţi ucigaşi. Despre născători care omoară rodul fiinţei lor, îşi omoară veşnicia, devenind suicidari. Din păcate ne-am obişnuit să cosmetizăm atent această tragedie a veacurilor, să fardăm urâciunea pustiirii care parazitează vocaţia noastră roditoare de viaţă.

Copiii sunt Raiul care poate lua fiinţă în noi prin iubire, aşa cum Raiul originar a fost creat din iubire de mâinile preafrumoase ale lui Dumnezeu. Fiecare floare, fiecare pom, fiecare râu edenic erau de fapt expresii ale frumuseţii inefabile a lui Dumnezeu Iubitorul de oameni. Sfântul Maxim Mărturisitorul, cea mai adâncă minte a mileniului său a surprins această taină: pomii Raiului erau ideile lui Dumnezeu dăruite lumii. Ei bine, aceste frumuseţi ale Minţii celei preacurate care a zugrăvit cerurile sunt accesibile nouă în ochii luminoşi ai pruncilor. Acolo e frumuseţea în stare pură, inocenţa izvorâtoare de har, lumina care pătrunde orice întuneric, sfiala şi fiorul cel preacurat al începutului, zborul cel mai presus de fire al înălţimilor lui Dumnezeu.

Pruncii însă sunt şi cea mai mare primejdie, rana vie a morţii demonilor, dinamita de la temelia iadului. Ei zdrobesc prin bucurie toată viclenia lumii, transformă brutele în Îngeri, izvorăsc lacrimi în ochii fiarelor adulte, sărută cu veşnicie întru smerenie toate bubele morţii şi le vindecă prin frumuseţe. Toate cursele vrăjmaşului se sfărâmă la trecerea unui prunc, patimile desfrânate se sting ca de o suflare lină a somnului lor, ambiţiile de putere se vădesc deşarte în strângerea mâinilor lor micuţe, vina, ruşinea şi ura se dizolvă în scâncetul de iubire al unui prunc.

De aceea o întreagă bolgie infernală s-a scornit ca să-i ucidă sau să ucidă pruncia lor, din faşă. Hoardele barbare ale demonilor s-au înregimentat la ordin luciferic pentru a zdrobi cea mai mare ameninţare la planul de demonizare sistematică a lumii. Căci oamenii se mântuiesc personal, dar se pierd în naţii întregi înecate în suferinţa răului săvârşit mereu, cronic şi întru osândă.

O armată nevăzută poartă război după război pentru uciderea pruncilor. Cei mai mulţi, aproximativ o sută de milioane pe an sunt ucişi cu acordul criminal al părinţilor lor, prin avort. Această sută de milioane de prunci înseamnă, vai, o sută de milioane de criminali pe veşnicie, în fiecare an al acestui veac. Un ocean de sânge pur strigă de sub pământ pedepsirea ucigaşilor de prunci.

Apoi, dacă reuşesc să supravieţuiască acestei pandemii care ucide mai mulţi oameni decât toate molimele la un loc, pruncii preacuraţi, florile Raiului, sunt sfărâmate fără milă din prima zi de lumină pe pământ. Prunci neglijaţi, părăsiţi, înfometaţi, sunt peste tot în lume. Apoi, pe măsură ce cresc, alte divizii drăceşti se pun în funcţiune. Pruncii sunt mânjiţi cu întuneric, abuzaţi, învăţaţi ce este violenţa, aţâţaţi ca în ring de patimi desfrânate. Există sute de programe la nivel de stat care impun educaţia sexuală în şcoli la vârste ridicol de mici. Pruncia lor mai luminoasă decât cerurile se stinge sub văpăile focului de iad. Alţi draci au născocit manipularea copiilor. Unii dintre ei sunt văduviţi de amândoi părinţii sau de unul din părinţi prin uneltirea celui rău. Alţii sunt învăţaţi să afirme nemernicii pentru a satisface setea drăcească de avere. Copiii sunt supuşi unui tratament de exterminare a curăţiei din ei, într-un lagăr al morţii tuturor valorilor Raiului. Alţi copii sunt folosiţi ca proiectile în războiul dintre soţi, uitând că cea mai mare durere o au copiii abandonaţi.

Mai târziu, când cresc mai mari, copiii sunt înregimentaţi în batalioane ale păcatului, pironiţi în faţa gadgeturilor pentru distracţie ieftină, holbându-se la filme şi imagini ale morţii şi erotismului pervers. Lumina din ei se stinge, dorul de Rai din ei moare, pentru a lăsa locul unei goane asidue după plăcere.

Părinţii ucigaşi, urmaşii demni ai tatălui Sfintei Filoteia, sunt ajutătorii cohortelor infernale. Ei sunt ctitorii iadului din sufletele pruncilor lor, fără să realizeze că îşi compromit definitiv toate şansele de a intra în lumină. Şi apoi la bătrâneţe, când toate celulele organismului dor, când lumina cerului se vede pieziş de sub durerea gârbovirii interioare, când începe să miroasă acut a pământ reavăn, când copiii au plecat la goană după materie, aceşti bătrâni plâng în zadar pentru că au crescut nişte fiare ca şi ei. Aprind lumânări, scriu pomelnice, bat închinăciuni icnite, doar doar s-o milostivi Pruncul cel ucis de sufletele lor pierdute prin lume. Şi apoi într-o incertitudine totală, îşi dau sufletul neştiind ce au lăsat pe pământ, cât întuneric au strâns în poală şi în braţe când puteau să nască şi să alăpteze Sfinţi care să se roage o veşnicie pentru ei.