Băncile cetăţii lui Dumnezeu

Cu plângere vine omul pe lume, cu plângere și necazuri trece prin ea, cu lacrimi și cu dureri pleacă din ea.

O, deșertăciune a deșertăciunilor! Visul trece și omul se trezește la adevărata viaţă. Nimeni nu observă cum trece viaţa cea deșartă. Trec anii, lunile, ceasurile, neobservate trec clipele și fără nicio înștiinţare vine vestirea: „Rânduiește‑ţi cele pentru casa ta, căci vei muri și nu vei mai trăi”.

Atunci se descoperă înșelarea și se vede însemnătatea pe care a avut lumea pentru sine. Atunci se căiește, este cuprins de agonie, dăruiește toate bogăţiile sale pentru a răscumpăra doar o singură zi, ca să se pocăiască și să se împărtășească. Dar din nefericire, nu i se dă nici măcar una. Toate i‑au fost la îndemână în vremea vieţii trecute, însă el le‑a cheltuit în negustorii, prin taverne și cinematografe, lăsându‑se pradă poftelor rușinoase.

Cine este acel înţelept cu adevărat, care, înţelegând înșelăciunea acestei vieţi trecătoare, își trimite neguţătoria sa în Cer, mai înainte de a lua sfârșit târgul acestei vieţi, ca să o afle acolo, în băncile cetăţii lui Dumnezeu, cu dobândă? Fericit este acel înţelept, căci va trăi în veci acea fericită și fără de durere viaţă. Pe când cei neînţelepţi, beţivii, lacomii, iubitorii de bogăţie, desfrânaţii, ucigașii și toţi ceilalţi păcătoși, dintre care primul sunt eu, se vor trimite în cuptorul focului celui nestins.

Acum cât luminează soarele și ziua își aruncă dulcea ei lumină, să pășim degrabă pe calea îndreptării noastre, mai înainte de a ne cuprinde noaptea cea veșnică, când nu vom mai putea umbla. „Iată vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii[1], strigă Apostolul Pavel cu mare glas.

[1] II Corinteni 6, 2.

Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015.