Bârna cu viermi

Odată, demult-demult, pe un șantier naval din Olanda se construia o corabie. Pentru chilă era nevoie de o bârnă bună, lungă și solidă. În stivele de lemne din curtea șantierului, doi mun­citori au găsit una care părea, la prima vedere, că se potrivește de minune.

– Ia uite – a zis unul dintre ei – ce bârna bună! Hai să o luăm…

Celălalt însă, privind bârna, a clătinat din cap:

– Nu, nu merge!

– De ce?

– Vezi găurica asta? Înseamnă că aici s-au cui­bărit deja viermii.

– Fleacuri! Ce înseamnă o amărâtă de găurică la o bârnă atât de mare și trainică! Abia se bagă de seamă. O luăm!

S-au sfădit ei cât s-au sfădit, dar în cele din urmă cel mai prevăzător s-a lăsat păgubaș. Au luat bârna și au făcut din ea chila noii corăbii. Corabia a plutit cu bine câțiva ani. Era ușoară, trainică și nu se temea de furtuni. Toți o admi­rau, dar, într-o bună zi, pe vreme cu totul senină și liniștită, s-a dus la fund, la prima vedere fără vreo pricină. Când au cercetat-o scufundătorii, s-a dovedit că fundul ei era ros de viermi. În anii cât plutise pe mare, aceștia se înmulțiseră și ro­seseră de tot lemnul.

Așa se întâmplă și cu sufletul. Un viermișor al patimii, dacă nu-l nimicești la timp, se poate în­mulți grozav, odrăslind noi patimi, punând stă­pânire pe toate părțile sufletului și rozându-i țe­suturile sănătoase.

(Sfântul Vasile al Kineșmei)

Extras din De ce nu sunt înger. Povești de trecut timpul cu folos – traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, editura Sophia.

Previous Post

Gustul durerii mele

Next Post

Duminica a 2-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma)

Related Posts
Total
0
Share