A fost odată un țăran sărac și cinstit, român. El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac, sau ucrainean, importante fiind, nu atât etnia, cât sărăcia.
În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă munți și nouă țări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Și zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia.
Drept care, într-o bună zi, și-a luat toiagul și a purces la drum. A bătut la poartă palatului și i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să șadă și, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola și gumă de mestecat. Țăranul a gustat cu măsură din bucate și, nerăbdător, și-a spus păsul: „Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiași. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi, am și păduri bătrâne. Iarnă însă-i cam lungă la mine în ținut, aproape șapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine, aș avea nevoie de o pereche de încălțări. Sunt desculț și mi-e frig. Doar atât îți cer”.
Doamna Uniune Europeană l-a mășurat din cap până în picioare și a rămas cu privirea pironită la degetele acestora, vineții, înfrigurate, bătătorite și prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: „Omule, eșți desculț și eu te înțeleg. Dar tot ce-ți pot oferi este o bașcă. Una nouă și de firmă vestită. Știu eu?… Armani, Versace… Ține de frig, de ploaie…”.
Omul a luat bașca, a oftat dezamăgit, a mulțumit și a făcut calea-ntoarsă spunându-și: „Totuși e doamna bună. Putea să nu-mi dea nimic”. A trecut iarnă și, din gerurile ei cumplite, omul a ieșit destul de bine, doar cu un deget – cel mic de la piciorul stâng – degerat. Apoi, vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i pasul vechi: „Sunt desculț. O pereche de încălțări mi-ar prinde tare bine”.
Doamna l-a privit cu înțelegere și căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bașcă nouă-nouță, Steilmann. „Dacă-i pe degeaba, merită s-o iau”, își spune la întoarcere țăranul cel sărac și cinstit.
Iarna a trecut cu chiu cu vai și, în afară altui deget de la picior – numai unul –, degerat și amputat, omul n-a avut de suferit.
A urmat primăvară, vara și, pe când frunzele s-au îngălbenit, țăranul și-a amintit de doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-și încerce norocul. Dinaintea acesteia și-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai și cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bașcă. Totuși nu s-a dat bătut.
An după an a străbătut calea plin de speranță, primind cu politețe stiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile și gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat, sau cangrenat și doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viața.
Purtat pe brațe de vecini, omul a bătut la poartă Doamnei Uniuni care, iute, și-a dat seama de trebuințe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou și strălucitor, având douăzeci și una de viteze și baterii solare. Omul a mulțumit și, întorcandu-se în satul său, a stârnit cu mășinăria cea arătoasă mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoți. Acesția nu găsiseră mare lucru, dar plecăseră acasă cu saci întregi de băști. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuși, căruciorul.
În prag de iarnă, țăranul s-a pomenit astfel fără bașcă. Așezat comod în căruciorul său silențios, a pornit iar cale de nouă munți și nouă țări, s-a înfățișat Doamnei Uniuni și i-a spus: „Mărită Doamna, m-au călcat hoții și, acum la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună și da-mi o bașcă, fiindcă știu că ai și poți”. Doamna l-a mășurat din cap până la brâu – că de acolo începea căruțul – și, gânditoare, i-a spus: „Bade dragă, eu te înțeleg… Dar, tot ce-ți pot dărui acum este o pereche de încălțări… Á propos… Așa cum te văd de schilod, cred că nu poți munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiți ai putea să-ți cumperi cea mai bună bașcă”.
Nicolae Dărămuş
