– Părinte, bătaia îi ajută pe copii să se îndrepte?
– Pe cât se poate părinţii să o evite. Să încerce cu bunătate şi cu răbdare să-l facă pe copil să înţeleagă că ceea ce face nu este corect. Numai când copilul este mic şi nu înţelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă va ţine minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează. Atunci când eram mic mă ruşinam mai mult de mama mea decât de tatăl meu. Amândoi mă iubeau şi îmi voiau binele. Însă fiecare mă ajuta în felul său. Tatăl meu era aspru. Atunci când făceam vreo neorânduială, ca nişte copii ce eram, ne dădea câte o palmă. Eu, atunci când mă bătea, mă potoleam puţin, dar trecându-mi durerea, uitam şi de bătaie şi de sfaturile lui. Însă aceasta o făcea nu pentru că nu mă iubea, ci din dragoste mă bătea. Mi-aduc aminte că odată – eram cam de trei ani – tatăl meu mi-a dat o palmă de m-a zvârlit cât colo. Ce se întâmplase? Alături de casa noastră era o casă părăsită. Proprietarii ei plecaseră în America, iar casa se dărâmase. În curtea ei era un smochin ale cărui ramuri ajungeau până în drum. Era vară şi smochinul era încărcat de roade. În timp ce mă jucam cu alţi copii, vine un vecin şi mă ridică în sus ca să-i iau câteva smochine, pentru că el nu ajungea până la ele. I-am rupt vreo cinci-şase, iar el mi-a dat înapoi două. Atunci când tatăl meu a aflat despre aceasta, s-a mâniat foarte tare. Mi-a dat o palmă atât de puternică, încât am început să plâng. Mama, care era de faţă, s-a întors spre el şi i-a spus: „De ce-l loveşti pe copil? Ce ştie el? Este un copil. Cum poţi suferi să-l auzi plângând?”. „Dacă ar fi plâns atunci când l-a ridicat acela să ia smochine, nu ar mai plânge acum, a spus tatăl meu. Dar se vede că a vrut şi el să mănânce câteva smochine. De aceea lasă-l să plângă acum!”. Cum aş fi îndrăznit să mai fac a doua oară? Şi mama îmi vedea poznele şi se mâhnea, dar avea o nobleţe sufletească, deoarece, atunci când făceam vreo poznă, îşi întorcea capul în celalaltă parte şi se făcea că nu mă vede, ca să nu mă mâhnească. Dar mie, acest comportament al mamei îmi sfâşia inima. „Ia te uită, îmi spuneam, eu am făcut o poznă atât de mare, iar mama nu numai că nu mă bate, ci se face că nici nu mă vede! Altădată n-o să mai fac. Cum aş putea să o mai mâhnesc din nou?”. Cu acest comportament al ei, mama mă ajuta mai mult decât dacă mi-ar fi dat palme. Eu însă nu profitam de aceasta, ca să spun: „Ei, acum mama nu mă vede, hai să fac o poznă şi mai mare”. În timp ce tatăl meu de îndată ce făceam ceva, tac! îmi dădea o palmă. Vezi, amândoi mă iubeau, dar ceea ce mă îndrepta mai mult era purtarea nobilă a mamei mele.
– Părinte, unii copii însă sunt foarte obraznici: strigă, aleargă, pricinuiesc pagube. Cum să evite părinţii bătaia în astfel de cazuri?
– Ascultă, nu sunt vinovaţi copiii, deoarece ei, pentru a creşte normal, au nevoie de curte ca să se poată juca. Acum, sărmanii, sunt închişi în blocuri şi sunt constrânşi. Nu pot alerga liberi, nu se pot juca, nu se pot bucura. Părinţii nu trebuie să se mâhnească atunci când copilul lor este vioi, căci un astfel de copil are multă energie înlăuntrul său şi poate spori mult în viaţă dacă o pune în valoare .
Extras din Viaţa de familie – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
