Bătrânețea – vârstă a sintezelor, împlinirilor duhovnicești și a pregătirii pentru veșnicie

Sfântul Porfirie Kapsokalivitul (mutat la Domnul în anul 1991, canonizat de Patriarhia Ecumenică în data de 1 decembrie 2013 și prăznuit în ziua de 2 decembrie a fiecărui an) este unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți Sfinți pe care Ortodoxia greacă i-a oferit lumii contem­porane, o lume tot mai frământată și mai neliniștită și, din această cauză, tot mai suferindă și bolnavă. Dăruit de Dumnezeu cu nume­roase harisme, în timpul pe care l-a petrecut în Sfântul Munte Athos, dar mai ales în cei 33 de ani în care a slujit la capela spitalului din Atena, din Piața Omonia, a fost un adevărat păstrător al dreptei credințe, oferind, prin cuvânt, discer­nământ și înainte vedere, prin rugăciune și nu­me­roasele minuni săvârșite, alinare și mângâiere tuturor sufletelor iubitoare de credință și însetate de mântuire.

Înalt trăitor al adevărurilor creștine, Cuviosul Porfirie a considerat bătrânețea ca fiind o etapă firească în existența omului, în care acesta culege roadele vieții sale, meditează asupra valorii morale a faptelor săvârșite, având timp să le îndrepte pe cele nedepline și în care are răgazul să se pregătească pentru „marea trecere”, pe care el o socotea o „punte” sau o „ușă” prin care fiecare dintre noi va intra în viața viitoare, în baza unei judecăți atotștiutoare a lui Dumnezeu. De altfel, Cuviosul Părinte nu făcea o distincție specială între etapele acestei vieți și nici între viața în această lume și din cea viitoare, considerând că ambele fac parte din una și aceeași realitate.

Așa cum bătrânețea, din punct de vedere fizic sau biologic, urmează tinereții și maturității, în plan duhovnicesc, ea trebuie să devină o vreme de meditație profundă asupra sensului și scopului vieții, asupra modului în care ne-am apropiat de acesta, un răgaz spre împodobirea vieții cu gânduri și fapte bune, de folos lumii și mântuirii personale, al invocării iertării pentru imper­fecțiunile pe care le-am gândit sau le-am făcut, cu știință și din neștiință, conștient sau involuntar, pe parcursul anilor, o perioadă de adâncă și continuă pocăință și de rugăciune cât mai curată și mai înaltă, în vederea răspunsului pe care fiecare îl avem de dat la „Înfricoșătoarea Judecată”. De aceasta din urmă, bătrânul Părinte nu s-a temut, ci pentru ea s-a pregătit o viață întreagă, considerând că atunci când te-ai încredințat lui Hristos, neliniștea este înlocuită de speranță, iar teama de moarte de încrederea în realitatea și apropierea vieții veșnice și fericite, alături de El și de cei bineplăcuți Lui.

Chiar slăbiciunea și suferința, ce însoțesc etapa maturității și mai ales a bătrâneții, pot fi transformate în izvoare de bucurie și împlinire sufletească, în adevărate căi spre mântuire.

„Simt boala ca iubire a lui Hristos”

Din tinerețe, Cuviosul Porfirie a cerut Mântuitorului Hristos să îi „dăruiască” o formă de cancer, pentru că, socotea el, „cancerul e cea mai bună boală. Dacă te îmbolnăvești de altele, nu iei lucrurile în serios, speri să te vindeci și, în final, nu te schimbi cu nimic. Dacă, în schimb, ai cancer, îți spui: «Până aici mi-a fost, gata cu minciunile, acum plec». Oamenii nu te pot ajuta cu nimic. Ești absolut singur, numai tu, în fața lui Dumnezeu. Singura nădejde ce-ți mai rămâne e Dumnezeu. Te agăți de această nădejde și te mântuiești!”. La sfatul ierarhului său, a încetat să mai ceară această boală, însă rugăciunile îndelungate i-au fost ascultate, el purtând crucea acestei boli în propria sa ființă.

Cu deosebit discernământ și clarviziune, Dumnezeu îi descoperise că „medicamentul ce ar putea răpune cancerul este foarte ușor; doctorii se întâlnesc zilnic și discută despre el, mai-mai că-l au în fața ochilor – văd eu asta, prin Harul lui Dumnezeu -, dar Domnul nu-l descoperă, fiindcă, în ultimii ani, datorită acestei boli, s-a umplut Raiul!”.

Cuviosul Părinte a avut parte, în viața aceasta, de nenumărate încercări și suferințe trupești. El însuși mărturisea: „Când, după multe consultații, mi-au spus medicii că am cancer, m-am bucurat și am dat slavă lui Dumnezeu că, după atâția ani, mi-a îndeplinit cererea. Am cancer, aici, la hipofiză, unde s-a format o tumoare care se mărește și apasă pe nervul ocular. Am început să nu mai văd. Cu ochiul ăsta, văd puțină lumină. Cu celălalt, văd siluetele oamenilor, dar nu le mai disting trăsăturile. Limba mi s-a îngro­șat, s-a lungit și s-a îngreunat. Până și vocea mi s-a schimbat. Am dureri cumplite. Când sufăr, rabd și mă rog. Acum, din cauza durerii îngrozitoare, nu mă mai pot ruga. Dar nu mă plâng și nu mă vaiet”.

Ucenicii care l-au iubit și prețuit știau bolile pe care, „fără murmur”, le-a purtat: „Infarct miocardic, frontal secundar ischemic, insuficiență renală cronică, ulcer duodenal (cu hemoragii gastrice repetate), a fost operat de cataractă (cu eliminarea cristalinului și orbire), a avut herpes zoster facial (numit și Ramsay Hunt Sindrom), dermatită stafilococică la mână, hernie inghinală (cu dese strangulări), bronșită cronică, adenom hipofiziar cranian”.

Cuviosul Porfirie considera că atât sănătatea, cât și boala sunt forme ale „iconomiei” sau „pedagogiei” divine, binecuvântări din partea lui Dumnezeu și forme de „vizită dumnezeiască”.

Cauza tuturor suferințelor, durerilor și bolilor, învăța el, o reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu și de credință, ca izvoare ale împlinirii sufletești, în viața aceasta, și ale fericirii veșnice, în viața viitoare. În locul iubirii de Dumnezeu, omul contemporan a așezat atașamentul față de persoane și față de lucruri, iar acestea, fiind finite, nu îi aduc adevărata împlinire. Neliniștile și supărările îi pricinuiesc acestuia toate durerile trupești și sufe­rințele lăuntrice. „Toate bolile vin din supărări”, spunea el. „Omul se îmbol­nă­vește atunci când se leagă de persoane și lucruri”, căci „atunci când omul trăiește fără Dumnezeu, fără liniște, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândește boli trupești și sufle­tești. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice”, căci, „nu mâncarea, nu traiul bun asigură sănătatea, ci viața sfântă, viața lui Hristos”.

În lumea căzută în păcat, durerea „este o putere sufletească pe care Dumnezeu a pus-o înlăuntrul nostru, cu menirea de a lucra binele, iubirea, bucuria, rugăciunea”. Astfel, boala trebuie considerată un canon de spovedanie, o epitimie, spre iertarea păcatelor. Sau, precum o spunea, în cuvintele de un farmec duhovnicesc inegalabil, „bolile mele sunt o înlesnire aparte dată de Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund înlăuntrul tainei iubirii Sale și, prin Harul Său, să mă străduiesc să-I răspund”.

Deși s-a încredințat deplin iubirii și milei lui Dumnezeu, Cuviosul Porfirie recomanda celor care trăiesc în lume să îi pre­țuiască pe medici, având însă convingerea că Hristos este Medicul Suprem, iar adevăratul medicament vindecător, nu doar în plan fizic, ci și spiritual, și nu doar aici, ci pentru veșnicie, este cre­dința, dar nu orice fel de credință, ci una „fără margini, lină, simplă și nevinovată”, credința că „Dumnezeu ne iubește nespus și că voiește să devenim ai Lui. De aceea, îngăduie bolile, până ce ne vom preda Lui cu încredere”.

„Mă rog nu să mă fac bine, ci să mă fac bun”

În privința conduitei sau a modului în care trebuie înfruntată boala, Cuviosul Părinte recomanda celor aflați în suferință să nu se frământe, cum să se vindece, ci să ignore boala, gândindu-se doar la sănătatea sufletească și la mântuire. Să nu ceară să plece de la ei boala, ci să se roage pentru iertare de păcate. „Cu cât te rogi să plece boala, observa el, cu atâta se lipește de tine, te îmbrățișează, te strânge și nu se mai desparte de tine.”

Pentru a înțelege și fructifica rostul mântuitor al suferinței, creștinul trebuie să se predea, să se încredințeze deplin lui Hristos, pentru ca Acesta să rânduiască ceea ce este cu adevărat de folos spre mântuirea lui. Când creș­tinul „se predă pe sine, cu încredere, Domnului, spune Cuviosul Porfirie, El îi va liniști organele interne și această liniștire va avea ca rezultat funcționarea normală a organelor și a glandelor, adică sănătatea nesupărată de nimic. În schimb, păcatul, tulburarea, egoismul, când sporesc, degradează funcționarea normală a organelor, și acestea au drept rezultat boala. Organismul cu­noaște calea normală de mijloc și funcționează în liniște”.

Cu această nădejde în iubirea și milostivirea divină, Cuviosul Porfirie spunea: „Pentru aceasta, nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun“. Iar ucenicilor le recomanda, în același duh: „Să nu spuneți: «Doamne, fă-mă bine!». Nu! Ci «Doamne ­Iisuse Hristoase, miluiește-mă!»”.

În privința conduitei duhov­nicești în fața bolii, învăța Cuviosul Părinte, există două secrete, pe care omul aflat în suferință trebuie să le descopere, pentru a-și afla alinarea: pe de o parte, să rabde fără cârtire, „fără murmur”, iar pe de altă parte, să se „zbată” pentru dobândirea Harului lui Dumnezeu sau, în cuvintele sale profunde: „Știți ce trebuie să facem când suntem bolnavi? Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele. Iar Dumnezeu, fiindcă Îl vom ruga îndu­rerați și smeriți, ne va ierta păcatele și ne va tămădui și tru­pește. Trebuie să cunoaștem și celălalt secret: să ne zbatem spre a dobândi Harul lui Dumnezeu. Acesta-i secretul”.

Astfel, omul călit în încercări și suferințe dobândește tăria stâncii în fața valurilor vieții sau, cum recomanda Cuviosul Porfirie: „Pe toate să le înfruntați cu iubire, cu bunătate, cu răbdare și cu smerenie. Să fiți stânci. Toate să se spargă deasupra voastră și să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneți netulburați. Dar veți zice: «Ei, se poate asta?» Da, se poate întotdeauna prin Harul lui Dumnezeu. Dacă le judecăm ome­nește, nu se poate. În loc să vă ducă spre rău, toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credință. Căci pentru noi sunt exerciții de încercare toate împotrivirile mediului și greutățile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înșine în răbdare, în stăruință”.

„Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri când vei muri” sau moartea – ca punte spre veșnicie

Părintele Porfirie spunea adesea ucenicilor săi: „Nu mă frământă dacă și cât trăiesc. Asta am lăsat-o în seama iubirii lui Dumnezeu” (Ne vorbește Părintele Porfirie, p. 369).

El cita adeseori o pisanie pe care o întâlnise la poarta unei mănăstiri din Sfântul Munte ­Athos: „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri când vei muri”, arătând prin aceasta necesitatea pregătirii pentru momentul trecerii din viața aceasta trecătoare, în viața veșnică.

Spiritualitatea ortodoxă vorbește despre cugetarea la moarte și la judecata ce îi va urma ca despre o virtute fundamentală, absolut necesară mântuirii, odată ce păcatul este îndepărtare de Dumnezeu și ratare a scopului esențial al vieții – mântuirea. Cugetând la scurtimea vieții, la numeroasele încercări și necazuri, la supărările, suferințele și durerile ce o însoțesc, uneori din fragedă copilărie, creștinul are prilejul să conștientizeze vocația sa – mântuirea – și să se nevoiască spre dobândirea acesteia.

Cuviosul Porfirie, cu deosebită delicatețe și noblețe sufletească, învăța că lipsa gândului la moarte nu este neapărat un semn de nesimțire sufletească sau de împietrire a inimii și de cufundare în plăcerile lumii efemere, ci o dovadă a faptului că sufletul este nemuritor și, în profunzimile vieții sale lăuntrice, omul simte aceasta. Știe că este „fiu” al lui Dumnezeu și veșnic, precum este și Părintele său ceresc.

Moartea nu este socotită de Cuviosul Porfirie o rupere, un final implacabil al vieții, ci doar o trecere, o ușă sau o punte către viața veșnică, căci „de îndată ce vom închide ochii, îi vom deschide în veșnicie”. „Viața nu se oprește în mormânt, odată cu moartea, învață Cuviosul Părinte. Continuă dincolo de mormânt, sub un alt chip. Trecerea la cealaltă viață se face așa cum deschizi o ușă și ajungi într-un loc vecin, așa cum treci pe o punte și ajungi de cealaltă parte. În mod firesc, n-ar trebui să spunem «cealaltă viață». Una e viața și, dacă trăim după voia lui Dumnezeu aici pe pământ, El ne va vădi cum vom fi după moarte”.

Atât timpul pe care îl petrecem în această lume, cât și cel pe care îl vom trăi în lumea viitoare sunt una și aceeași viață, cu două etape ale ei. Trecerea de la una la cealaltă diferă de la om la om și este măsură a pregătirii lui pentru veșnicie. În timp ce Sfinții așteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu Dumnezeu, Cel Căruia I-au slujit întreaga viață, pentru a-și lua binemeritata răsplată – fericirea veșnică în comuniunea de iubire a Raiului, cei păcătoși trăiesc îna­inte de moarte experiențe înspăimântătoare, care le chinuie sufletul și le face trecerea grea și înfricoșătoare nu doar pentru ei, ci și pentru cei din jurul lor. „Unul este adevărul, spunea Cuviosul Porfirie. O să plecăm. Aici, pe pământ, nu vom zăbovi pentru totdeauna. … Scopul nostru e veșnicia. De aceea trebuie neapărat să ne pregătim. Iar secretul este că, atunci când ne vom pregăti, vom fi fericiți, nu ne va fi teamă, ci vom aștepta cu bucurie să ne îndreptăm spre lumina cea neînserată. … Să ne luptăm să ajungem nemuritori de acum, murind aici, pe pământ, pentru sinele nostru cel rău.”

Într-o adevărată apoftegmă, el spunea: „Eu sunt veșnic! Cu toții trebuie să simțim la fel, să lucrăm ca niște nemuritori și să trăim ca oameni gata să moară în orice clipă”, căci „Cine este Raiul? Hristos, zicea bătrânul”.

Dar chiar și pentru clipa în care se va muta la Domnul, Cuviosul Părinte spunea, cu iubire: „Când voi pleca, voi fi încă și mai aproape de voi, căci, după moarte, distanțele fizice nu mai înseamnă nimic”.

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu

Sursa: http://ziarullumina.ro.