Preot Ioan Istrati
Azi au venit la noi la Biserică doi tineri, soț și soție, foarte frumoși. Și fericiți. Plângeau de bucurie. Au stat cuminți până am citit rugăciuni la copilașii bolnavi.
Fata nu putea avea copii. Fusese pe la doctori. Toți îi spuseseră că nu are cum ține o sarcină. Eu i-am zis:
– Fă rugăciunea inimii mereu. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dăruiește-mi un prunc. Și Paraclisul Maicii Domnului și acatistul Sfântului Ioan Rusul în fiecare zi.
Apoi i-am zis să poarte la ea tot timpul niște ciocolate mici. Și mereu când vede un copilaș să îi dea o ciocolată. Să zică: Pentru bebelușul meu.
După vreun an de rugăciune, fata a venit supărată.
– Părinte, m-am săturat de promisiuni. Oricum sunt stearpă și neroditoare. N-o să iasă nimic din mine. Și plângea.
Am mângâiat-o cu vorba.
– Ba da. O să iasă o păpușă dulce, ca ciocolata pe care o dăruiești.
– Părinte, am dat sute de ciocolate.
– Ei, am zis eu, se apropie vremea. Continuăm rugăciunea.
Soțului i-am zis:
– Cumpără-ți gantere să faci mușchi, că vine un bebe greu.
A zâmbit trist.
Astăzi au venit să îmi spună că fata e însărcinată. Are un bebeluș puternic. Inima îi bate tare.
– Cum o să-i puneți numele la dulceață?
– Neapărat Ioan sau Ioana, Părinte, de la Sfântul nostru iubit și de la Sfinția Voastră.
Și pe viitorul tătic îl cheamă Ioan.
În spate, stăteau doi soți, un pic mai în vârstă, ca la 40 de ani. Au auzit tot. Ei veniseră tot pentru naștere de bebeluși.
– Părinte, facem și noi canonul cu rugăciunea, cu dulceața, cu ciocolata. Și eu, a zis bărbatul, îmi iau gantere.
Am râs fericit.
Ce minune, ce pace, ce dor, ce fior de iubire zidește Dumnezeu în oameni, pentru ca apoi să îi facă împreună născători cu El, Izvorul vieții și al lumilor.
