La începutul Marelui Post, vă transmitem, cu dragoste, binecuvântări din Sfântul Munte Athos şi şi vă punem la inimă frumoasele cuvinte ale Cuviosului Efrem Filotheitul despre Postul Mare (extrase din Arta Mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos):
***
În aceste zile intrăm în marele stadiu al binecuvântatului Post Mare. Sfântul și Marele Post este o perioadă de umilință, de pocăință, de lacrimi, de schimbare a omului, de o nouă perioadă în viața duhovnicească. Biserica noastră, ca o mamă iubitoare ce se îngrijește de copiii ei, creștinii, a rânduit acest timp al Postului Mare ca pe o vreme de luptă, ca să-i ajute să se nevoiască mai mult să se curățească și să se apropie de Dumnezeu, ca să se învrednicească să prăznuiască luminata zi a Învierii.
Întotdeauna creștinii, și mai ales monahii, luau aminte foarte mult la acest stadiu și îl considerau sfânt, deoarece este o perioadă care presupune nevoințe sufletești și trupești. Este nevoința postului, nevoința privegherii, nevoința curățirii și nevoința îndatoririlor duhovnicești, care sunt cu mult mai multe decât în alte perioade ale anului.
Este o refacere duhovnicească și omul dă multă atenție glasului conștiinței, ca să îndrepte ce a neglijat și să se îmbunătățească lăuntric. Biserica noastră ne ajută atât cu troparele și slujbele pline de umilință, cât și prin cuvinte de învățătură, ca să ne pregătească și să ne facă mai râvnitori în lupta pentru curățirea sufletului nostru.
Viața noastră trebuie să fie plină de trezvie. Atât la chilie, cât și la biserică, trebuie să udăm fața noastră cu lacrimi, ca să ne spălăm astfel sufletul și astfel să se facă vrednic de a se împărtăși. Desigur, de multe ori diavolul ne face să fim lipsiți de umilință, și primul sunt eu. Și astfel nu putem să avem lacrimi și de multe ori ne aduce gânduri rele. Gândurile rele dimpreună cu imaginile păcătoase trebuie să le alungăm de îndată ce apar. Iar atunci când avem gânduri rele sau avem răceală în suflet față de vreun frate, să nu ne apropiem de Dumnezeul Dragostei, Cel atât de curat și sfânt.
Prin Sfântul Efrem Sirul, Biserica noastră strigă: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei dăruiește-l mie, slugii Tale. Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în veci. Amin”. Prin aceste cuvinte, Biserica ne ajută să înțelegem că pe lângă celelalte virtuți, este nevoie de luare-aminte mai ales la cea de pe urmă, și anume, la prihănirea de sine și la osândirea aproapelui; căci fără dragoste către fratele nostru, nu vom spori nicidecum în curățirea noastră duhovnicească.
Osândirea este un rău foarte mare. Dacă postim și nu luăm aminte la gânduri, la cuvinte, la inima noastră, dacă îl osândim pe fratele nostru și nu pe noi înșine, nu ne este de folos postul. „Dumnezeu Dragoste este și cel ce rămâne întru dragoste, întru Dumnezeu rămâne și Dumnezeu întru el”[1]. Dragostea către Dumnezeu și către aproapele sunt cele două mari virtuți pe care se sprijină toată zidirea duhovnicească. Dacă lipsesc aceste două mari virtuți, toate celelalte nu au niciun fundament. Ce spune înțeleptul Solomon? „Mai bine să cazi dintru înălțime, decât prin limba ta”.
O altă nevoință la care trebuie să ne silim cât mai mult pe noi înșine este cea a rugăciunii. Să ne rugăm cu Numele lui Hristos, fără să neglijăm și fără să pierdem timpul. În privegherea din chilia noastră să avem silirea de sine, să nu lăsăm să ne răpună somnul, trândăvia sau nepăsarea, ci să ne dedăm cu râvnă la cele duhovnicești. De îndată ce ne trezim, rugăciunea să ia primul loc și apoi canonul, studiul duhovnicesc și contemplația lui Dumnezeu. La biserică să mergem cu multă râvnă și astfel să trecem stadiul acesta cu mai multă roadă.
De asemenea, postul dimpreună cu osteneala trupească ajută la iertarea păcatelor și la curățire. „Vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă-mi toate păcatele mele”[2]. Când ne ostenim cu postul, cu îngenuncherile, cu rugăciunile, cu osteneala inimii și a minții, această osteneală după Dumnezeu este sfântă și are multă răsplată de la Dumnezeu, fiindcă ne învrednicim de cunună, slavă și cinste. Demonii se tem mult de post, fiindcă postul este alungătorul acestora: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”[3].
De aceea, Sfinții Părinți începeau orice lucrare întotdeauna cu post. Credeau că postul este foarte puternic și spuneau că Duhul Sfânt nu adumbrește atunci când omul este ghiftuit cu mâncare și are stomacul plin. Dar și fiecare creștin, care dorește curățirea, trebuie să înceapă de la temelie, care este postul, rugăciunea și trezvia. Când se unește postul cu rugăciunea și privegherea, atunci omul ajunge la măsură mare.
Nevoința postului trebuie să o săvârșim după putere, cu discernământ, fiindcă nu toți suntem la fel. „Binele nu este bine, atunci când nu se face bine”. Adică binele, dacă nu se săvârșește cum trebuie în ce privește chipul, timpul, cantitatea, dacă se face fără discernământ, atunci nu va aduce bine, ci rău. Postul este foarte de trebuință, este bun, dar este un mijloc; nu este un scop. Mijloacele au scop și scopul este smerenia.
De aceea, trebuie să le rânduim pe toate potrivit cu discernământul duhovnicului, a celui luminat de Duhul Sfânt. Duhovnicul îți va spune cât să postești, când să te împărtășești, cum să-l lovești pe vrăjmaș, ce trebuie să faci într-o situație, ce anume în alta; și astfel cu discernământul duhovnicului tău îți rânduiești sufletul. Să nu facem ceva dincolo de ce se cuvine; este nevoie de măsură în toate, fiindcă lipsa de măsură pierde folosul. Așadar, postul este sfânt, dar este mijloc. Îl vom rândui în funcție de îndrumarea duhovnicului și a puterilor noastre sufletești și trupești. Este de ajuns să existe intenție bună.
Boala se socotește nevoință fără de voie. Unul are cancer, altul diabet, altul multe alte probleme de sănătate, care-l chinuiesc. Cum se vor curăți acești oameni? Cum vor vedea lumina lui Dumnezeu? O vor vedea prin răbdarea și mulțumirea către Dumnezeu. Răbdarea și mulțumirea completează postul, pe cei care nu pot să-l țină din pricina bolii, dar se nevoiesc de zece ori mai mult, decât dacă ar fi postit.
În această perioadă trebuie mai ales să ne nevoim să ne curățim pe noi înșine. Curăția are multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este curat și Maica Domnului a fost preacurată și Sfântul Ioan Teologul în curăție s-a păstrat și atâția alții. Toată frumusețea Bisericii pe curăție se sprijină. Când inima noastră este curată și frumoasă, mireasmă și frumusețe va răspândi. Dimpotrivă, omul care are necurăție în inima sa, o va scoate în afară. Să ne nevoim să ne curățim partea dinlăuntru a paharului nostru, inima noastră, ca să fim în ochii lui Dumnezeu curați și plăcuți.
Să ne nevoim, fiii mei, acum mai mult și folosul va fi foarte mare. Nimeni nu află Harul, dacă nu se ostenește. Și țăranul, dacă nu cultivă pământul său, nu va vedea roade. Când postul merge împreună, este întărit de rugăciune, studiu, trezvie, mersul la biserică, spovedanie, Sfânta Împărtășanie, cu fapte bune și milostenie, atunci se întregește frumusețea pregătirii sufletului pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simți Sfintele Patimi ale lui Hristos mai intens, fiindcă inima noastră se va înmuia, se va schimba și va cunoaște cât de nesfârșită este dragostea lui Dumnezeu pentru om. Atunci vom trăi foarte intens Sfânta Înviere, vom prăznui având cuviință dumnezeiască și vom sărbători împreună cu Îngerii Sfintele Paști. Amin.
[1] I Ioan 4, 16.
[2] Psalmul 24, 18.
[3] Matei 17, 21.
***
Să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit.
Ieroschimonahul Ştefan împreună cu obştea
Chilia Buna Vestire, Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu
