M‑a întrebat odată cineva: „Ceea ce cântăm în Postul Mare, adică: Adaugă lor rele, Doamne, celor măriţi ai pământului[1], de ce o spunem, căci este blestem?”. „Atunci când năvălesc barbarii, i‑am spus, şi merg să distrugă fără vreo pricină un popor, iar acel popor se roagă ca să‑i ajungă cele rele, adică să li se strice căruţele, iar caii lor să păţească ceva ca să fie împiedicaţi, este bine sau rău aceasta? Aceasta înseamnă să le vină piedici. Nu înseamnă că sunt blestemaţi”.
– Părinte, când prinde blestemul?
– Blestemul prinde atunci când există la mijloc nedreptatea. Dacă, de pildă, o oarecare femeie îşi bate joc de alta ce este mâhnită sau îi face vreun rău, iar cea mâhnită o blesteamă, s‑a terminat, se pierde neamul ei. Adică atunci când fac rău cuiva, iar acela mă blesteamă, se prind blestemele lui. Îngăduie Dumnezeu şi se prind, precum de pildă îngăduie ca unul să omoare pe altcineva. Când însă nu există nedreptate, atunci blestemul se întoarce la cel ce l‑a rostit.
– Şi cum se slobozeşte cineva de blestem?
– Prin pocăinţă şi spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s‑au chinuit din pricina blestemelor deoarece au fost vinovaţi, dar care, atunci când au înţeles că au fost blestemaţi, s‑au pocăit, s‑au spovedit şi s‑au îndreptat. Dacă cel ce a fost vinovat spune: „Dumnezeule, am făcut asta şi asta, iartă‑mă!”, şi se spovedeşte cu durere şi sinceritate, atunci Dumnezeu îl va ierta. Doar este Dumnezeu.
– Este pedepsit numai cel care primeşte blestemul sau şi cel care îl spune?
– Cel ce primeşte blestemul, se chinuieşte în viaţa aceasta. Iar cel ce a blestemat, se chinuieşte în viaţa aceasta, dar se va chinui şi în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaş, dacă nu se va pocăi şi spovedi. Căci se poate ca cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce i‑l dai, este ca şi cum ai lua pistolul şi l‑ai omorî. Cu ce drept faci aceasta? Orice ţi‑ar fi făcut celălalt, nu ai dreptul să‑l omori. Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate. Cineva blesteamă atunci când o spune cu patimă, cu înverşunare.
Atunci când blestemul vine de la omul care are dreptate, are mare putere; mai ales blestemul văduvei. Îmi aduc aminte de o bătrână care avea un căluţ şi îl lega la marginea pădurii să pască. Fiindcă era puţin zburdalnic, l‑a legat cu o funie mai tare. Odată au mers trei femei în pădure să taie lemne. Una era bogată, una văduvă, iar cealaltă orfană şi foarte săracă. Când au văzut funia cu care era legat calul ce păştea şi au spus: „Nu luăm funia să legăm lemnele?”. Au dezlegat‑o de la cal, au tăiat‑o în trei şi fiecare din ele au luat câte o bucată ca să îşi lege sarcina. Fireşte, calul a fugit. Când a venit bătrâna şi n‑a aflat calul, s‑a mâhnit mult. A început să‑l caute peste tot; s‑a ostenit mult până să‑l găsească. În cele din urmă, după ce l‑a aflat, a spus supărată: „Pe ceea ce a făcut aceasta s‑o ducă cu aceeaşi funie”. Într‑o zi, fratele femeii bogate făcea glume cu o puşcă, crezând că e goală – era din cele ce le lăsaseră italienii – şi a împuşcat‑o pe soră‑sa în gât. Trebuia s‑o ducă la spital şi aveau nevoie de o funie ca să o lege pe o scară de lemn. În ceasul acela s‑a găsit o bucată de funie, care era chiar cea furată, dar nu ajungea. Au adus şi cele două vecine ale ei cele două bucăţi furate şi au legat‑o de scară şi astfel au dus‑o la spital. Aşa s‑a împlinit blestemul bătrânei: „Să o ducă cu aceeaşi funie”. În cele din urmă a murit, sărmana. Dumnezeu s‑o odihnească! Vedeţi, blestemul a prins la cea bogată, care nu avea nevoie materială. Celelalte, care erau sărace, au avut o oarecare îndreptăţire.
[1] Is. 26, 15.
Extras din Cu durere și dragoste pentru omul contemporan – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
