Prin lucrarea Sa mântuitoare, Hristos l-a izbăvit pe om de moarte şi i-a dăruit viața veşnică. Căci, spun Părinții, pentru aceasta S-a şi întrupat. „Cu mult temei ar putea spune cel care cunoaşte mai adânc învățătura creştină, că nu naşterea (lui Hristos) e pricina morții Sale, ci, dimpotrivă, din cauza morții a primit Dumnezeu să Se nască. Nu de aceea S-a supus naşterii trupeşti Cel veşnic viu, pentru că ar fi dorit viață, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viață.” Pentru noi, Hristos primeşte de bunăvoie moartea – căci nu-i era supus prin fire, ca Cel născut în chip feciorelnic, iar nu din sămânță bărbătească, prin care păcatul strămoşesc trece la fiecare om; şi, rămânând neatins de stricăciune – căci era Dumnezeu Cuvântul şi în El firea omenească era strâns unită cu firea dumnezeiască care lucra în ea -, Hristos înviaza. Şi înviind, ne izbăveşte de veşnicia morții şi a stricăciunii şi ne dăruieşte puterea de a învia şi noi la sfârşitul veacurilor, când trupurile noastre, înnoite şi de-a pururi nestricăcioase, vor fi înălțate la viața cea fericită, lipsită de suferință şi nemăcinată de timp.
Având aceeaşi fire ca a tuturor oamenilor – lipsită însă de păcat -, în trupul Său înviat şi slăvit izbăveşte de stricăciune şi înviaza tot trupul omenesc. Moartea lui Hristos este „omorârea morții”, iar învierea Sa, biruința şi înstăpânirea pentru totdeauna a vieții celei veşnice şi nestricăcioase. În slujbele de la Inviere şi din săptămânile ce urmează, Biserica Ortodoxă nu osteneşte să cânte fără încetare: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viață dăruindu-le!”. Biruința lui Hristos asupra morții este o realitate fizică, nu doar spirituală. Hristos, în mod real şi obiectiv, a nimicit moartea şi a înviat cu propria Sa omenitate spre folosul întregii umanități; nu este vorba aici doar de o viziune subiectivă a credinței noastre, aşa cum au afirmat în ultimele decenii unii teologi aşa-zişi creştini, care pretindeau că astfel „demitologizează” creştinismul. Cuvintele Apostolului Pavel sunt foarte limpezi: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră!(l Cor. 15, 17). Creştinii ortodocşi, de la Înviere până la Înălțare, se salută rostind: „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu încredințarea: „Adevărat a înviat!”. Biruința lui Hristos este însă, desigur, şi o izbândă duhovnicească. Prin moartea Sa, Hristos a omorât păcatul şi a şters păcatele tuturor oamenilor. Hristos surpă puterea diavolului , de a-i stăpâni pe oameni prin frica morții, mai înainte chiar de a muri, în timpul sfintelor Sale patimi, pe cruce, când moartea-I sta în față şi diavolul se silea să aducă asupra Lui ispita prin durere , adică să-I insufle teama de moarte, să-L ducă la deznădejde, să-L facă să respingă voia lui Dumnezeu, adică să Se lepede de El şi să Se răzvrătească împotriva Lui. Nici una din săgețile diavolului nu-L atinge însăpe Hristos, Care-Si pleacă voința Sa omenească înaintea voinței dumnezeieşti, iar biruința Sa se face câştig al celor care se unesc cu El şi se împărtăşesc de harul Său. Suferințele lui Hristos din Ghetsimani, când S-a tulburat şi S-a mâhnit şi S-a întristat cu duhul, sunt punctul culminant al înfruntării morții, cu care ne-a mântuit pe noi. În rugăciunea Sa cu sudori de sânge ni se dezvăluie calea de urmat la vreme de încercare. Ispita de a cădea pradă fricii, pe care o mărturiseşte rostind: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!”, o respinge prin supunerea voii Sale omeneşti voii dumnezeieşti a Tatălui: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu!” (Mt. 26, 39).
Biruind pentru noi, Hristos ne dăruieşte puterea de a birui şi noi, de ne vom uni cu El. Căci după cum voia Sa omenească era sprijinită şi întărită de firea Lui dumnezeiască, cu care firea Sa omenească era unită în El, tot aşa slăbiciunea noastră omenească capătă sprijin şi tărie din unirea noastră cu Hristos, prin împărtăşirea de harul Duhului Sfânt dăruit de El. Biruința lui Hristos asupra morții este, aşadar, biruire a morții şi stricăciunii ca fenomene fizice; totodată, ea este şi biruire a păcatului şi patimilor pe care le naşte şi le sporeşte spectrul morții. Puterea ei nu se va face vădită doar la sfârşitul veacurilor, la învierea de obşte; iar în veacul de acum nu e doar temei al nădejdii şi credinței noastre (cf. l Cor. 15, 17), ci iradiază cu adevărat în viața noastră, scoțându-ne din robia celui rău, a păcatului şi a morții. Prin harul Botezului, creştinul moare şi înviază duhovniceşte cu Hristos, adică moare omul cel vechi, al păcatului, şi se naşte omul cel nou, de sub har (cf. 2 Cor. 5, 17).
Sfintele Scripturi ne înfățişează biruirea morții de către Hristos drept biruință asupra păcatului, nu doar pentru că moartea este rodul şi pecetea păcatului, ci şi pentru că ea este un necurmat izvor de păcătuire, țepuşă cu care diavolul îl mână pe om la păcat, laț cu care-l ține în robia păcatului. Sfântul Pavel spune că Hristos S-a făcut părtaş firii omeneşti „ca să surpe prin moartea Sa pe cel care are stăpânirea morții, adică pe diavolul, şi să-i izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața.” (Evr. 2, 14-15). Aşadar, Hristos l-a biruit în felul acesta şi pe diavol care, prin viclenia lui, a făcut să intre moartea în firea omenească şi se foloseşte de ea ca să-l înspăimânte pe om şi să-l împingă la păcat. Moartea, spun Părinții, a fost îngăduită de Dumnezeu doar pentru ca răul şi starea de păcătoşenie a omului să nu se înveşnicească. Dar prin Hristos, iarăşi zic, se nimiceşte moartea, pentru ca starea de muritor a omului să nu fie fără sfârşit şi nici moartea lui veşnică. Că nu era după gândul lui Dumnezeu ca cel zidit spre viață să piară şi nu se cuvenea ca „răutatea sarpelui să fie mai puternică decât voia Lui”.
Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, osânda morții veşnice a fost strămutată. „Acum – scrie Sfântul Atanasie cel Mare – nu mai murim ca nişte osândiți, ci aşteptăm ca nişte ridicați din moarte învierea de obşte a tuturor, pe care o va arăta la timpul cuvenit Dumnezeu, Cel Care a lucrat-o şi ne-a dat-o în dar”. Va mai fi încă moarte până la învierea de obşte, la sfârşitul veacurilor, dar ea nu mai domneşte peste cei uniți cu Hristos prin Sfintele Taine şi prin împlinirea dumnezeieştilor Sale porunci. Trupurile încă mor, dar moartea nu mai e nimicire, ci somn şi odihnă. Iar cât priveşte sufletele, ea nu mai are asupra lor nici o putere, nu le mai stăpâneşte şi nu le mai stârneşte teamă, aruncându-le în păcat. De aceea, cu adevărat creştinul este încă de aici şi încă de acum izbăvit de moarte. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Despre faptul că moartea a fost nimicită şi crucea a adus biruință asupra ei şi că ea nu mai are nici o putere, ci e ea însăşi moartă cu adevărat, ne dă o dovadă şi un temei vădit de credință şi aceea că toți ucenicii Lui au disprețuit-o şi toți pornesc spre ea şi nu se mai tem de ea, ci o calcă în picioare, ca moartă[…] înainte ca oamenii să creadăîn Hristos, văd moartea ca înfricoşătoare şi se tem de ea. Dar după ce se mută la credința în El şi la învățătura Lui, disprețuiesc atât de mult moartea […], râd de ea, batjocorind-o cu cuvintele scrise mai înainte împotriva ei de Apostol: „Unde îți este, moarte, boldul tău? Unde îți este, moarte, biruința?” (l Cor. 15, 55). În acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el: „Moartea nu mai este un lucru de temut. A ajuns să fie călcată în picioare, ca ceva vrednic de dispreț, un lucru cu totul rău şi josnic, un nimic. […] Odinioară, oamenii îşi duceau viața în frică de moarte, erau robi ai ei. Astăzi, dimpotrivă, au ieşit de sub tirania ei şi râd de acest strigoi care-i îngrozea pe strămoşii lor”; „înviind Hristos, cea care ne înspăimânta mai înainte cu chipul ei înfricoşător, acum e disprețuită, Învierea Lui face neputincioasă viclenia diavolului; prin ea nesocotim moartea, ne ridicăm deasupra acestei vieți, şi noi, cei îmbrăcaŃi în trup, avem parte de slava puterilor celor netrupeşti.”
