Biserica păcătoșilor (II)

Arhim. Varnava Ghiagkou

Nu au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei bolnavi”

Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”

În viața duhovnicească, în diferitele ei manifestări, se pare că există o contradicție. Pe deoparte cuvântul lui Hristos se arată a fi riguros, iar pe de alta iubitor de oameni. Pe deoparte credem că trăim în virtute, dar în realitate suntem departe de Hristos – devreme ce prin nevoința noastră duhovnicească urmărim îndumnezeirea noastră departe de Hristos –, iar pe de alta se poate să păcătuim, însă fiind cu inima zdrobită suntem aproape de Hristos, deoarece începem să demitizăm sinea noastră pe care am îndumnezeit-o. Hristos este Cel care ne face dumnezei după Har.

Așadar, în Biserică există două mâini: o mână care ne arată calea, care la exterior se arată dureroasă, iar alta care ne mângâie și ne odihnește în această călătorie suitoare. Recunoaște căderea noastră, recunoaște omenescul, arată îngăduință. Arată realitatea, dar și adevărul.

Pe cât de primejdios este conservatorismul care se poate exprima în Biserică printr-o învârtoșare de inimă, la fel de primejdios poate fi și liberalismul care nu arată calea. Aceasta este datoare Biserica s-o facă, dacă este adevărată. Să ne arate calea, să ne arate cele stabilite, să ne facă să deznădăjduim de sinea noastră și în același timp să ne întărească dăruindu-ne dragoste.

Așadar, în Biserică o mână arată și cealaltă dăruiește. Ne arată calea, dar în același timp ne dăruiește și mângâie. Adevărata mângâiere nu este un drog, care ne anesteziază conștiința cu o iluzie de viață. Adevărata mângâiere o dăruiește cel care ne arată cine suntem noi cu adevărat, cât de mult am deraiat, dar în același timp ne mângâie, spunându-ne că există nădejde, deoarece Dumnezeu ne iubește. Aceasta se întâmplă în toate relațiile noastre. Nu se poate să fii iubitor, dacă nu ești și adevărat. Și invers.

Când divizăm, sistematizăm și împărțim dragostea și adevărul, atunci toate devin o minciună, deoarece toate cele dumnezeiești constituie o unitate. Iar această unitate este adevărată, dacă este unitatea Trupului lui Hristos și dacă referința noastră nu este propria noastră filozofie și teorie, ci Hristos.

Hristos ne face sfinți, adică ne face umani. Dacă nu ești uman, nu te poți face sfânt. Sfințenia ta este mincinoasă. Însă dacă depui și pui de față adevărata ta stare, păcătoșenia ta, dar în același timp și adevărul înlăuntrul tău, adică setea pentru Dumnezeu, această împletitură devine eliberatoare. Te smerește, dar îți dă și mângâiere, pentru că te încrezi în dragostea lui Dumnezeu care eliberează.

Acest etos ne lărgește conștiința, iar această conștiință ne lărgește etosul, astfel încât să putem trăi în odihnă, fie ne bucurăm, fie ne întristăm, fie izbutim, fie nu; fie trăim în păcat, fie ne pocăim. Toate acestea arată un alt mod, o altă posibilitate, care este exprimată în cuvintele lui Hristos: „Nu au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei bolnavi” și: „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”. Răsturnarea oricărui sistem, conservatorist sau liberalist, și răsturnarea oricărei măsuri de judecată dreaptă se bazează pe arătarea dragostei lui Dumnezeu.

 

Total
1
Shares
Previous Post

Biserica păcătoșilor (I)

Next Post

Rugăciune găsită în buzunarul unui soldat rus necunoscut, căzut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Related Posts