Astăzi e duminică. Duminică și ninge, cum nu a nins atâtea luni de iarnă.
Am fost crescută în familie de preot. Tata, care cântă pretutindeni, care trăiește cântările liturgice indiferent de loc, care nu-L plasează pe Hristos într-un loc, ci-L găsește pretutindeni, ca o stare de permanență, este vocea care-mi sună în timpane în fiecare zi. Vocea lui și trăirea. Tot ascultându-l pe tata, din copilărie și până acum, am învățat multe și mă descurc binișor în strană.
Zilele astea, când spălam vasele, m-am pomenit cântând „Sfinților mucenici care bine v-ați nevoit”. În altă zi am îngânat „Sfinte Dumnezeule” câteva ore bune. Când mergem cu mașina, îmi place să cânt „Cuvine-se cu adevărat”, „Hristos a înviat” sau colinde. De multe ori, în zilele astea, parcă-l aud pe tata cum zice „Nimic nu se întâmplă pe pământ fără voia lui Dumnezeu. El cunoaște toate mădularele, El știe perii capului”.
Circulă atâtea informații, atâtea păreri, deziluzii, speranțe, pragmatism, pesimism, credință, scepticism. Zilele astea sunt pline de sentimente, de gânduri, de frici. Pe de o parte, ne simțim constrânși, amenințați, în incertitudine. Pe de altă parte, ne simțim responsabili, cu simț civic, gata să ajutăm, să luptăm, fără să ne mai gândim la alte amănunte.
Și bisericile se închid pentru oameni.
I-am spus, zilele trecute, părintelui meu duhovnic că mă simt răvășită, rătăcită, că „ce e asta? Să tratez cu scepticism, pragmatism sau cum?” Și m-a privit cu pace, cu ochii lui calzi, în mâinile lui albe, fine, frământa bobițele metaniei. Cu pacea lui, pe care n-o găsesc niciunde, mi-a spus că „Ana-Maria, acum e nevoie de pragmatism mai mult decât oricând. Hristos ne vrea biruitori, activi, vii. Este un moment în care trebuie să ascultăm și de medici și de Hristos, și să ne gândim la ziua de azi și să ajutăm cât putem de mult oamenii care o să aibă nevoie.” Și m-a adus din nou cu picioarele pe pământ.
Mi-am zis că dacă mă voi gândi atât de mult la alte înțelesuri ale acestor timpuri sau dacă voi vedea lucrurile cu fatalism, voi pierde esența, voi pierde exact lucrul pe care trebuie să mă concentrez. Acela că sunt convinsă că, după ce acestea vor fi trecute, vom vedea lucrurile altfel. Deja le vedem.
Cred că este o perioadă de reconfigurare, de reorientare, de îmbărbătare și întărire.
De fapt, bisericile nu se închid niciodată pentru oameni. Oamenii se închid în relația cu Biserica. După această perioadă ele se vor deschide din nou fizic. E important cum vom intra din nou în ele. Asta trebuie să ne preocupe cel mai mult. Ține de fiecare dintre noi.
Astăzi m-am împărtășit. Nu știu a câta oară, dar parcă a fost pentru prima. Niciodată nu am simțit atât de asumat, de fericit și de tămăduitor acest moment. De mâine, voi fi alături de tata, de clerul bisericesc și monahal, în strana de acasă. Uneori cu note false, dar cu trăire și seninătate. Paradoxal, mă simt mult mai responsabilă acum, pentru că oamenii zilelor noastre au nevoie de oameni care se roagă. Voi ce faceți?
Ana Maria Țoc
Sursa: Facebook
