Evanghelia Duminicii a patra după Paști ne oferă prilejul de a medita la cuvântul rostit de Mântuitorul Hristos slăbănogului, care de 38 de ani aștepta izbăvirea: „De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție mai rău”. Înțelegem din spusele Domnului că acel om șubred păcătuise cândva destul de mult, de vreme ce nici aproape patru decenii de suferință și așteptare nu i-au ajuns să-şi ispăşească vina.
Boala şi suferința, realități marcante ale existenței noastre pământeşti, nu își au originea în Dumnezeu. Înțelepciunea lui Solomon ne vorbește despre moarte, cu care se încheie şi boala, şi suferința: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață şi făpturile lumii făcute spre a fi izbăvite”.
Sfântul Vasilie cel Mare afirmă că „Dumnezeu, Care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deși a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul”. Această realitate a bolii, a stricăciunii, nu s-a ivit decât după căderea omului în păcat; înainte de cădere „trupul omului nu era supus stricăciunii; ca o statuie care se scoate din cuptor şi care lucește cu cea mai vie strălucire, el nu cunoștea niciuna din aceste infirmități pe care le vedem astăzi”.
Prin Harul suflat de Dumnezeu asupra trupului alcătuit din pământ, omul putea să păstreze nestricăciunea. Sfântul Atanasie spune despre om că trăia o viață nemuritoare ca unul ce „poseda darurile lui Dumnezeu şi puterea proprie care-i vine de la Cuvântul Tatălui” şi putea „să scape acestei condiții a naturii lor”, că „datorită Cuvântului Care era cu ei, stricăciunea naturii nu s-ar fi apropiat de ei”. Însă omul, înzestrat cu voință liberă, alege să se depărteze de Creator prin neascultare, pierde comuniunea cu Izvorul vieții, al sănătăţii, iar boala şi moartea se înstăpânesc asupră-i. Sufletul a fost cel dintâi afectat, dar suferința lui s-a transmis şi trupului. Astfel, păcatul strămoșesc poate fi considerat originea primară a bolii. „Din pricina păcatului neascultării îl asaltează bolile pe om”.
Moștenirea naturii umane căzute a lui Adam se perpetuează biologic, dar şi spiritual, prin înclinarea noastră către păcat. Oamenii nu numai că moștenesc firea căzută, dar, prin voința proprie, devin şi responsabili de păcat, care-i duce la boală. Clement Alexandrinul preia de la Platon ideea că „fiecare dintre noi își alege pedepsele atunci când păcătuiește cu voie”. Pedeapsa am putea-o înțelege ca boală trupească. Se întâlnesc însă şi situaţii în care boala se dovedeşte consecința exclusivă a împărtășirii naturii umane căzute, așa cum ne explică Hristos la episodul orbului din naștere: „nici el, nici părinții lui n-au păcătuit”.
Există numeroase cazuri de oameni cinstiţi ca drepți sau Sfinți neocoliţi de bolile trupești, ceea ce înseamnă că sănătatea sufletului nu o implică fără echivoc pe cea a trupului. Boala este folosită spre progresul spiritual al omului, dar şi ca pildă de viețuire creștină pentru cei care nu au ajuns la o treaptă duhovnicească asemănătoare. Exemplul lui Iov, sporit duhovniceşte în urma necazurilor sale, grăieşte elocvent în acest sens.
Bolile pot fi determinate de suferințe ale sufletului, dar pot să apară providențial în viața unui om sănătos sufletește, după cum starea de voinicie trupească poate să nu fie consecința unei sănătăți sufletești, ci să aparțină oamenilor bolnavi sufletește, precum spune psalmistul: „că n-au necazuri până la moartea lor”. Dar adeseori dezordinea spirituală îşi pune amprenta, în mod vizibil, măcar asupra chipului unui om, dacă nu şi asupra sănătății sale. „Patimile își imprimă pecețile lor asupra trupului”.
Sănătatea şi boala se pot privi ca două realități ale trupului, cu profunde conotații spirituale; ele nu au o valoare în sine, ci şi-o capătă în măsura folosirii lor spre slava lui Dumnezeu, spre împlinirea poruncilor. Părinții îmbunătățiți se întrebau mereu, după o perioadă îndelungă de sănătate trupească, dacă Tatăl Ceresc nu a uitat să-i cerceteze, dacă nu cumva aceasta se întâmplă din pricina greșelilor lor, a nepocăinţei sau a scăderii dragostei lor faţă de Dumnezeu. Ei vedeau în boală un prilej mai ușor de a păstra comuniunea cu Domnul, de a-L lăuda în suferință, căci tocmai atunci darul sănătății căpăta valoare şi Dăruitorul era slăvit cu mulțumire. Boala nu afecta sufletul celor cu tărie duhovnicească, ci le prilejuia întărirea în dragostea de Dumnezeu, în credinţă şi în răbdare. Suferința şi boala ofereau astfel o nouă ocazie de cercetare a gândurilor, a faptelor, de reînnoire a pocăinței şi de recunoaștere a darurilor venite exclusiv de Sus, de smerenie în fața atotputerniciei divine. „În orice boală, Dumnezeu ne vorbește despre mântuirea noastră şi-şi exprimă voința de a ne ajuta să o realizăm”.
Dimpotrivă, când fie sănătatea, fie boala trupească, îl îndepărtează pe om de Cel Atotputernic, ele se transformă în piedici înaintea mântuirii. Foarte frecvent, uitarea de Dumnezeu şi căderea în patimi, întreținute de o stare de sănătate trupească, atrag după ele pierderea comuniunii cu Creatorul. Dacă omul rămâne bolnav sufletește, sănătatea trupului nu-i ajută la nimic. „Să știm să disprețuim o sănătate stupidă care ne duce la păcat.” Dacă trupul bolnav devine mijloc de îndreptare a sufletului, atunci boala se dovedeşte o manifestare a Providenței divine. Apostolul Pavel ne mărturisește că: „orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați cu ea roada pașnică a dreptății”.
În boală, modul de stabilire a legăturii cu Dumnezeu este rugăciunea. Omul se deschide astfel comuniunii cu Tatăl Cel din Ceruri, Care îl ascultă şi Se apropie de el. Sfântul Isaac Sirul scrie că „rugăciunea este ajutorul cel mai tare al bolii”.
Arhimandrit Mihail Daniliuc
Sursa: http://doxologia.ro
