Boală mare este a crede omul gândului său care îi spune că are vreo boală. Gândul acesta îi creează stres, îl face să se mâhnească, să nu aibă poftă de mâncare, să nu poată dormi, să ia medicamente şi, în cele din urmă, se îmbolnăveşte, deşi este sănătos. Să fie cineva bolnav şi să facă tratament, aceasta o pricep; dar să fie sănătos şi să creadă că este bolnav şi să se îmbolnăvească fără motiv, aceasta este… Unul, de pildă, deşi are putere trupească şi duhovnicească, nu poate face nimic, pentru că a crezut în gândul său care îi spune că este bolnav, ajungând astfel să se stingă trupeşte şi duhovniceşte. Şi, cu adevărat, nu spune minciuni. Dacă omul crede că are ceva, intră în panică, se zdrobeşte şi după aceea nu mai are curaj de nimic. Şi aşa se netrebniceşte fără motiv.
Vin unii la Colibă care sunt cu desăvârşire zdrobiţi. „Gândul îmi spune că am SIDA”, spun ei şi cred aceasta. Eu îi întreb: „Nu cumva s-a întâmplat cutare sau cutare?”. „Nu”, îmi răspund ei. „Atunci te mâhneşti degeaba. Du-te şi fă nişte analize, ca să-ţi plece gândul acesta”. „Dar dacă fac analize şi-mi găsesc că am acea boală?”, spun unii şi nu mă ascultă şi astfel se chinuiesc. În timp ce aceia care ascultă, fac analize, văd că nu au nimic şi, să vedeţi, faţa li se schimbă şi curajul le revine. Unii din pricina mâhnirii se întind pe pat şi nici să mănânce nu mai vor. Ei bine, ai SIDA. Dar pentru Dumnezeu nu există vreo problemă grea. Dacă trăieşti mai duhovniceşte, te spovedeşti, te împărtăşeşti etc., te vei ajuta.
– Părinte, cum începe cineva prin a crede că este bolnav?
– Gândul acesta se cultivă încet-încet. De multe ori poate că există vreo pricină, dar să nu fie ceva serios. După aceea gândul mai scoate ceva şi-i măreşte bănuiala. Când eram la Mănăstirea Stomiu, era în Koniţa un familist care credea că are tuberculoză. N-o lăsa nici pe femeia lui să se apropie de el. „Nu te apropia, îi spunea, că o să te molipseşti!”. Sărmana îi agăţa coşuleţul cu mâncare de un lemn şi i-l dădea de departe. Nenorocita se topise. Sărmanii lui copii îl vedeau numai de departe. Acesta însă nu avea nimic, dar deoarece nu-l vedea soarele – căci era mereu în casă înfăşurat permanent în pături – era galben şi de aceea credea că are oftică. Mă duc acasă la el şi de îndată ce mă vede, îmi spune: „Nu te apropia, călugăre, ca să nu te molipseşti şi tu, căci vine atâta lume acolo la mănăstire! Am oftică”. „Cine ţi-a spus, fiule, că ai oftică?”, îl întreb. Femeia lui mi-a adus dulceaţă de nucă. „Deschide gura! îi spun. Acum trebuie să faci ascultare”. A deschis-o, căci nu ştia ce vreau să fac. Atunci iau nuca, i-o bag în gură, i-o învârtesc în gură de două-trei ori, după care o iau şi o mănânc. „Nu, nu, o să te molipseşti!”, striga acela. „Cum o să mă molipsesc? Nu ai nimic, îi spun. Dacă ai fi avut oftică, aş fi fost nebun să fac aceasta? Scoală-te să ieşim afară!”. Apoi îi spun femeii lui: „Aruncă totul, medicamente, pături…”. Îl ridic din pat şi ieşim afară. După trei ani de stat închis înăuntru, privea acum lumea în chip ciudat. După aceea, încet-încet, s-a dus şi la munca sa. Ce poate face gândul, atunci când îl cultivi!…
Extras din Nevoinţă duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2017.
