Adevărul este că bolile, necazurile și suferinţele creștinilor pricinuiesc curăţirea sufletului și iertarea păcatelor. Fiecare creștin are datoria sfântă, oricare ar fi crucea pe care ar primi-o de la Dumnezeu, să o primească cu inimă plină de simplitate și nerăutate și să urce pe Golgota cea slăvită. Se întâmplă uneori să îngenuncheze din pricina ostenelii și a greutăţii, dar Dumnezeu va trimite un alt Simon Cirineanul, adică harul răbdării, care va urca crucea pe Golgota.
Când îndurăm suferinţe trupești și sufletești, atunci avem încredinţarea sigură că Dumnezeu ne iubește și că noi suntem număraţi împreună cu fiii cei iubiţi ai lui Dumnezeu.
Atunci când mergem la cimitir, acolo vom vedea pe fiecare mormânt o cruce, una de lemn, alta de piatră, alta de fier. Tot astfel, și fiecărui suflet de creștin, Dumnezeu îi dă o cruce. Unuia îi dă de fier, altuia de lemn, altuia de piatră; fiecăruia așa cum rânduiește înţelepciunea lui Dumnezeu.
Aceasta o face Domnul pentru a mântui sufletul cel preţios, chiar dacă acesta suferă. El însuși dăruiește atât răbdare, cât și luminare, pentru a putea duce crucea până la capăt.
Bolile sunt trâmbiţa care trezește sufletul ce dormitează din pricina băuturii ameţitoare a neștiinţei, a uitării, a nepomenirii lui Dumnezeu.
Bolile silesc sufletul, care a fost scos afară de către sănătatea cea vătămătoare, și-l îmbrâncesc să intre iarăși în stadiul petrecerii celei drepte. „Întru necaz ne-am adus aminte de Tine”[1]; „întru necaz m-ai desfătat”[2]; „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu”[3]; „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”[4].
Niciodată nu ni se vor părea prea mari necazurile cele multe atunci când cugetăm că toate sunt trimise de sfânta Dreaptă a Celui Care ne iubeşte ca nimeni dintre oameni.
Pălmuirile dragostei celei curate niciodată nu sunt trimise fără un scop sfânt şi mântuitor.
Domnul spune în Sfânta Sa Evanghelie că fără voia Tatălui nostru ceresc nu cade nici măcar o vrabie și că până și perii capului nostru sunt număraţi. Câtă siguranţă ne dau aceste cuvinte! Adică toate faptele, cuvintele și amintirile noastre sunt cunoscute lui Dumnezeu, precum și necazurile noastre. Ele sunt trimise de Pronia Sa și au un scop mântuitor.
Bolile ni le trimite mâna cea sfântă a Bunului Dumnezeu. Cel mai puternic leac pentru sănătatea sufletească este boala trupului.
Câtă stricăciune avea omenirea, atât trupească, cât și sufletească, înainte de venirea Domnului! Care leac a adus renașterea duhovnicească în sufletele oamenilor? Oare nu Crucea Domnului Iisus? Dacă moartea pe Cruce a Domnului nu s-ar fi săvârșit, cu nici un alt chip nu s-ar fi mântuit omul.
Când Iisus Și-a purtat Crucea, S-a făcut pildă pentru noi, arătând prin aceasta că cel care vrea să se mântuiască trebuie să-L urmeze, să îndure crucea pe care i-o va da Domnul potrivit cu puterile sale, să urce pe Golgota, să se răstignească împreună cu Iisus și apoi să fie slăvit împreună cu Domnul întru Împărăţia lui Dumnezeu.
Când va vedea sufletul că i se va dărui slavă și odihnă întru fericirea cea cerească, potrivit cu crucea pe care a ridicat-o, se va prihăni pe sine pentru că nu a ridicat o cruce mai mare, pentru a primi o mai mare slavă și odihnă. Va zice: „Osteneala a fost atunci de puţină vreme, pe când acum mă lipsesc de bunătăţile cele veșnice”. Chiar și Patriarhul Avraam, atunci când va vedea împărţirea darurilor, se va căi că nu s-a nevoit mai mult.
O fată tânără era mereu bolnavă de o boală grea; în cele din urmă a murit. Într-o noapte s-a arătat surorii ei, iar aceea a întrebat-o:
– Cum ești, sora mea, acolo unde te-ai dus?
– Ce pot să-ţi spun? Multă slavă și odihnă mi-a dat Hristos pentru boala mea. Ah, de-aș putea veni din nou pe pământ și să sufăr o boală și mai grea, ca să primesc aici și mai multă slavă!
Dacă Însuși Domnul, Cel Atotputernic, Cel fără de păcat, a ridicat Crucea pentru mântuirea omului, cu atât mai mult avem nevoie noi, păcătoșii, care în fiecare ceas păcătuim, de o cruce mântuitoare. „Gătitu-m-am și nu m-am tulburat”[5], spune Proorocul David. Trebuie să fim întotdeauna pregătiţi să răbdăm fără murmur orice ispită pe care ne-o trimite mâna cea sfântă a Doctorului, a lui Dumnezeu. De vreme ce ispita va fi trimisă de Cel care ne iubește nespus de mult, niciodată nu va fi rea, fiindcă după ispită vom vedea rezultatul cel bun, vom vedea principalul scop al lui Dumnezeu.
Văzând Domnul Iisus ispitele viitoare ale Ucenicilor Săi, i-a îmbărbătat, zicând: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”[6] și „cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”[7].
Dacă vei suferi și tu cu răbdare boala ta, vei fi numărat împreună cu fiii preaiubiţi ai lui Dumnezeu. Greutatea ta va deveni într-o zi înviere; mâhnirile tale, bucurie; răbdarea ta, viaţă veșnică. Strigă cu mulţumire către Domnul: „Fie Numele Domnului binecuvântat… cum a plăcut Domnului, așa s-a și făcut… slavă… pentru toate”[8]. Strigând astfel, bucuria și pacea vor umple sufletul tău și în același timp te vei întări în răbdare.
Ce este creștinul? Ce trebuie să aibă? Cu adevărat răbdare întru toate.
Odihna cea veșnică este pentru cei ce suferă felurite necazuri. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”[9], spune Domnul.
Calea ce îi duce pe călători la cetatea Raiului este presărată toată cu spini și cei ce merg pe ea sângerează de la înţepăturile spinilor, dar nădejdea desfătării Raiului le biruiește pe toate și dăruiește răbdare celor ce merg pe ea, așa cum spuneau și Sfinţii Patruzeci de Mucenici atunci când îi aruncau în lacul îngheţat: „Iute este iarna, dar dulce este Raiul; plin de durere îngheţul, dar dulce desfătarea”.
Preabunul Dumnezeu să ne numere și pe noi, nevrednicii, împreună cu cei osteniţi și împovăraţi, ca să ne odihnească veșnic. Amin.
[1] Isaia 26, 16.
[2] Psalmi 4, 1.
[3] Fapte 14, 22.
[4] Luca 21, 19.
[5] Psalmi 118, 60.
[6] Luca 21, 19.
[7] Matei 10, 22.
[8] Vezi Iov 1, 21.
[9] Matei 11, 28.
Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
