– Părinte, atunci când primesc cu plăcere mustrarea pentru o pagubă pe care o pricinuiesc, ceea ce simt este ceva curat?
– Ascultă, dacă pricinuieşti pagube şi te ceartă şi nu cârteşti, ci te bucuri şi spui: „Slavă Ţie, Dumnezeule! Aşa îmi trebuie”, vei avea o jumătate de bucurie. Dar dacă nu pricinuieşti pagube şi te ceartă pe nedrept şi tu primeşti certarea cu gând bun, atunci vei avea o bucurie deplină. Nu spun să urmăreşti tu să fii nedreptăţită, deoarece atunci aghiuţă te va arunca în mândrie, ci să primeşti nedreptatea atunci când vine de la sine şi să te bucuri că eşti nedreptăţită.
În înfruntarea nedreptăţii există patru stadii. De pildă, te loveşte cineva pe nedrept. Dacă te afli în primul stadiu, i-o întorci. Dacă te afli în stadiul al doilea, simţi înlăuntrul tău tulburare mare, dar te abţii şi nu vorbeşti. În stadiul al treilea nu te tulburi. Iar în al patrulea simţi multă bucurie, o mare veselie duhovnicească. Când cineva este nedreptăţit şi dovedeşte că nu este vinovat, i se dă dreptate şi este satisfăcut. Atunci simte o bucurie lumească. Dar dacă înfruntă nedreptatea duhovniceşte, cu gând bun, şi nu se îngrijeşte să-şi dovedească nevinovăţia lui, simte o bucurie duhovnicească. Adică atunci are înlăuntrul său mângâiere dumnezeiască şi se mişcă în spaţiul doxologiei. Ştii ce bucurie are un suflet dacă este nedreptăţit şi nu se îndreptăţeşte, ca să i se spună „bravo” sau „iartă-mă”? Şi se bucură mai mult acum când este nedreptăţit, decât dacă s-ar îndreptăţi. Cei care ajung într-o astfel de stare, tind să mulţumească celor care i-au nedreptăţit pentru bucuria pe care le-au pricinuit-o în această viaţă, dar şi pentru cea veşnică pe care le-au asigurat-o. Cât diferă cel duhovnicesc de cel lumesc!
În viaţa duhovnicească lucrurile sunt invers. Dacă ţii tu cele rele, atunci te simţi bine. Iar dacă le dai celuilalt, atunci te simţi rău. Atunci când primeşti nedreptatea şi-l îndreptăţeşti pe aproapele tău, primeşti pe Hristos Cel foarte nedreptăţit în inima ta. Şi atunci Hristos rămâne prin moratoriu[1] înlăuntrul tău şi te umple de pace şi de veselie. Ia încercaţi, măi copii, să trăiţi în această bucurie! Să învăţaţi să vă bucuraţi cu această bucurie duhovnicească şi nu cu cea lumească! Atunci veţi avea Paşti în fiecare zi.
Nu există bucurie mai mare decât bucuria pe care o simţi atunci când primeşti nedreptatea. Măcar de m-ar fi nedreptăţit toţi oamenii. Sincer vă spun, bucuria duhovnicească cea mai dulce am simţit-o atunci când am fost nedreptăţit. Ştiţi cât de mult mă bucur atunci când cineva îmi spune că sunt înşelat? „Slavă Ţie, Dumnezeule, spun, că din aceasta am plată!”. Iar dacă îmi spune că sunt sfânt, mă îndatorez. Nu există lucru mai dulce decât nedreptatea!
Într-o dimineaţă, la Colibă, cineva a bătut cu ciocănelul de fier la poartă. Am privit pe fereastră să văd cine este, pentru că încă nu era vremea să deschid. Am văzut un tânăr cu chip luminat şi am înţeles că avea trăire duhovnicească, fiindcă îl trăda Harul lui Dumnezeu. De aceea, deşi eram ocupat, am întrerupt ceea ce făceam, am deschis poarta, l-am băgat înăuntru, i-am oferit un pahar cu apă şi cu discreţie am început să-l întreb despre viaţa lui, pentru că vedeam că avea aşezare duhovnicească. „Ce lucrezi, voinice?”, l-am întrebat. „Ce să lucrez, Părinte?, îmi răspunde. Eu am crescut în puşcărie. Cei mai mulţi ani ai vieţii mele acolo i-am petrecut. Acum am 26 de ani”. „Dar bine, măi voinice, ce ai făcut de te-au închis în puşcărie?”, l-am întrebat. Atunci acela şi-a deschis inima: „De mic mă durea mult atunci când vedeam oameni nefericiţi. Îi ştiam pe toţi cei îndureraţi, nu numai din parohia unde locuiam, dar şi din alte parohii. Deoarece preotul parohiei noastre împreună cu epitropii aduna mereu bani şi făcea clădiri, săli etc., sau făceau diferite înfrumuseţări, neglija cu desăvârşire familiile sărace. Eu nu judec dacă erau absolut necesare cele pe care le făceau, dar vedeam că există mulţi oameni foarte nefericiţi. Mă duceam aşadar pe ascuns şi furam din banii adunaţi de aceia din colecte. Luam destui. Nu-i luam pe toţi. Cumpăram alimente, diferite lucruri, le lăsam pe ascuns la uşile caselor săracilor şi imediat, ca să nu prindă pe altcineva pe nedrept, mergeam la poliţie şi spuneam: «Eu am furat bani de la Biserică şi i-am cheltuit», fără să mai adaug altceva. Au început să mă bată şi să mă ocărască: «Tâlharule, hoţule!», iar eu tăceam. După aceea mă băgau în puşcărie. Treaba aceasta am făcut-o ani de-a rândul. Întreg oraşul unde locuiam – de treizeci de mii de locuitori – precum şi alte oraşe învecinate mă cunoşteau şi nu mă scoteau din tâlhar şi hoţ. Eu tăceam şi simţeam bucurie. Odată m-au băgat în puşcărie pentru trei ani întregi. Uneori mă închideau pe nedrept în puşcărie şi atunci când îl prindeau pe cel vinovat, mă lăsau liber. Dacă nu-l prindeau, stăteam înăuntru atâta timp cât trebuia să stea acela. De aceea ţi-am spus, Părinte, că cei mai mulţi ani ai vieţii mele i-am petrecut prin puşcării”. După ce l-am ascultat cu atenţie, i-am spus: „Măi voinice, oricât de bun s-ar părea lucrul acesta, totuşi nu este bun şi să nu-l mai faci. Îţi voi spune ceva. Dar o să mă asculţi?”. „O să te ascult, Părinte”, îmi spuse. „Să te depărtezi de acest oraş, îi spun, şi să te duci într-un loc necunoscut, în cutare oraş, iar eu mă voi îngriji să intri în legătură cu oameni buni. Lucrează şi ajută pe cât poţi pe cei îndureraţi din osteneala ta, deoarece aceasta valorează mai mult. Iar atunci când cineva nu are nimic să dea unui sărac dar îl doare inima pentru el, atunci face o milostenie mai înaltă, deoarece face milostenie cu sângele inimii lui. Pentru că de ar avea ceva şi i-ar da, ar simţi şi bucurie, dar atunci când nu are ce să-i dea, simte numai durere în inimă”. Mi-a făgăduit că va asculta sfatul meu şi a plecat bucuros. După şapte luni primesc o scrisoare din închisorile din Koridallos, în care scria următoarele: „Sigur că te vei mira, Părinte, căci îţi scriu iarăşi din puşcărie după atâtea sfaturi pe care mi le-ai dat şi după făgăduinţa ce ţi-am făcut-o. Află însă că de această dată fac puşcărie a doua oară pentru acelaşi lucru; s-a făcut o greşeală. Bine că nu există dreptate omenească, pentru că atunci ar fi fost nedreptăţiţi oamenii duhovniceşti, pierzându-şi plata lor cerească”. Atunci când am citit cuvintele acestea din urmă, m-am minunat de acel tânăr care luase atât de în serios viaţa duhovnicească şi a pătruns atât de adânc în sensul adevărat al vieţii! Hoţ pentru Hristos! Dar înlăuntrul său avea pe Hristos. Nu se putea înfrâna pe sine din pricina bucuriei ce o simţea. Era cuprins de nebunia dumnezeiască şi de aceea toate pe care le suferea erau prăznuire pentru el!
– Părinte, oare îi venea bucuria din faptul că s-a făcut de ruşine în lume?
– Nu, ci bucuria îi venea din nedreptate. Era mirean, nu ştia nici Vieţile Sfinţilor, nu citise nici pe Sfinţii Părinţi şi, deşi mânca bătaie pe nedrept, era închis în puşcărie, deşi toţi îl aveau în oraş de tâlhar, de derbedeu, de hoţ, deşi se făcuse de ruşine, el nu vorbea şi pe toate le înfrunta atât de duhovniceşte. Om tânăr şi nu se îngrijea să se reabiliteze, ci numai cum să ajute pe ceilalţi. De multe ori pe hoţii cei mari nu-i închid nici o dată în puşcărie, însă pe acest nenorocit îl închiseseră de două ori pentru aceeaşi hoţie, iar pentru furturile altora îl închideau pe nedrept până îl aflau pe hoţul cel adevărat. Dar bucuria pe care o avea acesta nu o aveau toţi locuitorii oraşului. Treizeci de mii de bucurii nu făceau cât bucuria lui.
De aceea vă spun că un om duhovnicesc nu are mâhniri. Atunci când se măreşte dragostea şi inima se arde de focul dumnezeiesc, mâhnirea nu mai are loc. Marea dragoste pentru Hristos biruieşte durerile şi chinurile ce i le pricinuiesc oamenii.
[1] Moratoriu = dispoziţie legală potrivit căreia chiriaşilor li se prelungeşte obligatoriu şederea după expirarea termenului convenit prin contract.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
