Chemare la bucurie. Săltare de veselie duhovnicească. Invitaţie la desfătare.
Iată marea invitaţie pe care Biserica ne-o adresează fiecăruia dintre noi. „Oameni buni, bucuraţi-vă, străluciţi de bucurie. Veniţi să luaţi parte la ospăţul Născătoarei de Dumnezeu, la sărbătoarea desfătării. Veniţi împreună cu puterile cele fără de trupuri, împreună cu Îngerii, strigaţi-vă pe toate drumurile bucuria: Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară“.
Expresia „bucură-te“ este invitaţia la bucurie pe care Biserica ne-o adresează nouă, credincioşilor, aşa cum odinioară Îngerul Gavriil o „chema“ pe Maica Domnului să se bucure. O auzim când suntem invitaţi să luăm parte la ospăţul în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, Maica noastră, a tuturora. Şi la acest ospăţ se aude un singur mesaj binecuvântat, ca o beţie dulce: bucură-te.
Aceasta reprezintă avuţia Bisericii şi întreaga ei măreţie. „Bucură-te“ este „porunca“ Îngerului Gavriil adresată Fecioarei Maria, dar şi marele dar al Fecioarei, întruchipare a întregii Biserici, către om.
S-a descoperit, în felul acesta, că bucuria constituie un atribut intrinsec al Dumnezeirii. Iar salutul „bucură-te“ o dovedeşte din plin.
Bucuria în cinstea Maicii Domnului, ea însăşi „vas al bucuriei“, constituie avuţia viitoare, întru veşnicie, a Bisericii.
Biserica slăveşte cu imnuri şi cântări pe „vasul ales al bucuriei“, care este Maica Domnului. Şi vrea ca nici un om să nu rămână străin de marele ospăţ al bucuriei, căci nu ţine bucuria sub obroc şi n-o păstrează numai pentru ea însăşi.
Maica Domnului nu este numai fiica harului, ci şi Maica lui, care a primit bucuria, însă o şi dă în dar credincioşilor. Iată măreţia ei!
Binecuvântatul „circuit“ al primirii şi dăruirii bucuriei ne duce cu gândul la o realitate emoţionantă: Biserica este izvorul bucuriei, singurul izvor şi „cămin“ al bucuriei în această lume.
Şi încă ceva: bucuria constituie privilegiul rezervat exclusiv creştinilor. Îndemnul „bucură-te“, pe care îl rosteşte Acatistul, precum şi cel rostit prin gura Apostolului Pavel, „bucuraţi-vă pururea“ sunt premise indispensabile ale oricărei vieţi creştineşti autentice. Bucuria este atributul şi trăsătura distinctivă a adevăratului creştin. În afara Bisericii fiinţează lumea plictisită, lumea cea fără de bucurie (n. trad.: „hara“ – „bucurie“, iar „a-haros“ înseamnă atât „plictisitor“, „fad“ ,,incolor“, cât şi „lipsit de bucurie“, „străin de bucurie“).
În Biserică se află Bucuria întrupată, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, plinirea bucuriei, desfătarea, fericirea.
Cei care desconsideră bucuria în creştinism comit o mare greşeală, căci în felul acesta desfiinţează sensul îndemnului Arhanghelului, al Acatistului, denaturând însuşi fundamentul vieţii creştineşti.
Cu toate aceste îndemnuri stăruitoare şi pline de căldură ale Bisericii la bucurie, prea puţini sunt creştinii a căror viaţă să fie una cu adevărat întru bucurie. Din nefericire, de multe ori nu ne facem primitori ai bucuriei. Suntem crescuţi şi educaţi într-un duh al tristeţii şi chiar al deznădejdii. Invitaţia Bisericii de a participa la ospăţul minunat al bucuriei ne găseşte nepregătiţi şi incapabili de a-i răspunde cum se cuvine. Dovedim că n-am priceput pe deplin faptul că bucuria reprezintă elementul definitoriu şi esenţial al identităţii noastre de creştini, că noţiunile „bucurie“ şi „creştin“ sunt absolut indivizibile.
Cred că înainte de toate este de vină neascultarea. De vină este diferenţa între atitudinea pe care a avut-o Maica Domnului faţă de porunca bucuriei venită de la Dumnezeu şi atitudinea noastră în faţa aceleiaşi porunci.
Maica Domnului a dat ascultare poruncii Domnului şi s-a bucurat. N-a spus niciun cuvânt despre îndemnul la bucurie rostit de Înger; pur şi simplu l-a lăsat să treacă din gura Îngerului în inima ei, lin.
L-a lăsat pe Hristos să devină bucuria ei.
Dumnezeu ne adresează şi nouă chemarea la bucurie, prin Biserică, dar noi nu-i dăm ascultare. Ba mai mult, ne împotrivim. Într-o lume de dureri, nenorociri, războaie, doliu, moarte, violenţă, constrângeri, cum să mai devii „vas al bucuriei“? Pare de-a dreptul cu neputinţă. Şarpele neascultării, al împotrivirii, al necredinţei înverşunate dă târcoale inimii noastre, împiedicând-o să se bucure, ba făcând imposibilă trăirea bucuriei în lumea modernă, interzicând-o cu desăvârşire. Astăzi numai un om inocent se mai poate bucura…
Necredinţa, suspiciunile raţionalismului închid în nas porţile bucuriei. Neascultarea ne face insensibili, nepăsători în faţa dumnezeiescului îndemn la bucurie. Iată de ce n-avem parte de ea, pentru că n-am ascultat porunca Domnului aşa cum i-a dat ascultare Maica Domnului. Iată de ce nu putem să ne facem părtaşi bucuriei.
Chinuiţi, mici la suflet, raţionalişti, mânaţi numai de interese materiale, ipocriţi, înguşti la minte, incapabili de smerenie, sclavi ai egoismului, am devenit incapabili şi să dăm ascultare poruncii lui Dumnezeu, insensibili şi împietriţi, fără credinţă în minune, credinţă care ne-ar călăuzi în universul luminos al bucuriei…
Şi totuşi, bucuria este trimisă în lume neîncetat. Iar invitaţia la bucurie rămâne veşnică şi nepieritoare. Rămâne asemeni unui „bilet“ de intrare în Împărăţia Cerurilor, pe care Biserica ni-l oferă tuturor, alături de adânca ei credinţă că bucuria poate deveni o permanenţă a existenţei noastre. Ajunge să dăm ascultare acelui „bucură-te“ rostit de Înger şi să ne curăţim inimile cu smerenie.
Traducere de Sorina Munteanu din revista „Biserica Pireului“ via http://ziarullumina.ro.
