Îmi este dor de bunici. Câteodată, simt că nu îmi astâmpăr dorul – pentru vreme scurtă – decât încercând să recuperez fragmente de memorie din copilărie, reașezându-le imaginea pe retină!
Bunicii, câtă modestie și câtă bunătate, ei sunt imaginea nealterată a sacrificiului de sine. Am învățat de la bunicii mei că niciodată nu am voie să evit un efort decât în numele unui alt efort și mare mare. Primul fior religios, prima rugăciune de la ei am învățat-o! De la ei am învățat că este păcat să lași neculeasă mierea fiecărei zile.
Mă gândesc, dând timpul înapoi, și aproape că mă podidesc lacrimile, cum bunica, copil fiind, îmi cuprindea mâinile cu mâinile ei calde și cât de mult se bucura când mă întorceam acasă cu sora mea. Viața lor, a bunicilor, trăită cu simplitate și bucurie, în pofida atâtor greutăți – îmi pare acum cea mai prețioasă lecţie de viață. A trebuit să ajung la rândul meu părinte pentru a înțelege rostul fundamental al bunicilor în formarea echilibrată a oricărui copil. În inima unei bunici, ca într-un ghem cald și moale de lână, se adăpostesc virtuțile unui părinte, ale unui dascăl apropiat şi ale celui mai bun prieten.
Îmi amintesc de un poem al lui Ștefan Octavian Iosif care înfătișează simplu și duios imaginea aproape platonică a bunicii dintotdeauna:
Căta la noi așa de blând,
Senină și tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.
De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte…
Bunici dragi de pretutindeni, vă fie cerul senin și inima împăcată! Fără bunici, identitatea noastră nu este încheiată, fără ei, maturitatea noastră nu este suficient dospită. Ei, împovărați și aplecați de spate, cu tâmplele albe, reprezintă regalitatea noastră sufletească. Dacă Dumnezeu S-ar învoi de rugămintea mea, L-aș implora să dea o ordonanță divină: bunicii nu au voie să moară în luna decembrie, căci fără ei Nașterea lui Iisus rămâne netălmăcită.
Cosmin Neidoni
