Preot Ioan Istrati
Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie
Era prin `96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc.
O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu stiam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatoped, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic, o fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie.
Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de Rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau Kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.
Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: Măi Ioane, vino mai aproape. Să cad jos. Zic: e un bătrân român, îl strigă pe unu Ion. Moșulețul iară: Ioane. Eu, siderat: cu mine vorbiți? Da părintele: Mai vezi vreun Ion pe-aici? Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atâtea despre mine, despre tata și bunicul preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la 1 am vorbit cu el. Veneau părinții, părintele e bătrân și bolnav, tre să se odihnească. Dar părintele ținându-mă strâns: nu, mai am câteva lucrușoare de spus. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din Rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.
Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre Antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.
În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de Sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie.
Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: părinte, sunt eu. Care eu? a zis bătrânul. Ioan, studentul. Nu cunosc niciun Ioan student. M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?
Peste câteva minute, părintele a zis trist: Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea.
Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.
Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. Hai măi Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă.
