Căderea

Când am aflat că eşti „Tatăl nostru” şi că eşti „în Ceruri”, mi-am improvizat nişte aripi din entuziasm şi le-am lipit, cu instinct de fiu, de braţele nerăbdării de-a Te întâlni. Nu înţelegeam de ce suntem despărţiţi! Tu, acolo în Cer, iar eu, aici pe pământ! N-am mai aşteptat să găsesc explicaţii şi nici să iau lecţii de zbor, ci m-am avântat spre Cer, bătând nebuneşte din aripi, în încercarea temerară şi disperată de-a mă desprinde din strânsoarea pământului, care se ţinea răutăcios de picioarele mele, amintindu-mi obsedat că sunt „adam”, că-i aparţin, că „de lut”-ul nu poate zbura. Ţopăiam caraghios, ca o găină speriată, cu scurte desprinderi-decolări-prăbuşiri, cu salturi ce păreau să sfideze realităţile fizicii postadamice, care-mi ţipau, cu formule exacte şi evidente, că sunt condamnat să mă supun implacabilei atracţii gravitaţionale a păcatului.

Am crezut că ambiţia şi încăpăţânarea mă vor propulsa dincolo de lumea mea, în care planurile binelui mureau de multe ori în fază embrionară.

Într-o zi, am ajuns într-un loc în care părea că se termină totul şi se deschidea un abis ce parcă mă chema. M-am apropiat de marginea lui. M-a străfulgerat o idee: mi-am amintit de copiii care au învăţat să înoate activându-şi instinctul de conservare după ce erau împinşi de cineva în apă adâncă, pentru a-i obliga să se zbată şi să se salveze. Mi-am zis că acest mecanism violent poate funcţiona şi în cazul zborului. Şi, până să mi se activeze fricile şi conştiinţa, mi-am dat brânci în hău. Dar chestia cu instinctul de supravieţuire nu a funcţionat. Am realizat că tocmai sărisem în abisul neantului din care m-ai chemat cândva la fiinţă. Nimicul mă atrăgea magnetic, ca o primă iubire, şi eu cădeam în el cu o viteză superluminică.

După o spaimă sufocantă, m-a liniştit puţin gândul că nimicul este antiinfinit, un nicăieri fără limite, şi că nu mă voi zdrobi în această cădere dementă. Treptat, am început chiar să mă bucur prosteşte de constatarea că şi căderea este, de fapt, un zbor. Un zbor cu viteza gândului viclean, fără să necesite nici cel mai mic efort. Stai şi te prăbuşeşti sau te prăbuşeşti stând, ca un luceafăr nonconformist şi insensibil la tot – mai puţin la sine –, ca un meteorit de gheaţă, care se aprinde la intrarea în atmosfera iubirii de sine, din cauza frecării de bezna fără sens.

Zbor. Doar direcţia diferă, dar susul şi josul sunt relative spre nesemnificative atunci când zbori fără repere.

Aveam, când şi când, un dor care mă înjunghia în adâncul inimii. Mă ardea gândul că sunt un fiu care nu şi-a cunoscut Tatăl şi că Tu eşti un Tată fără mine ‒ şi acest gând mă izbea violent de mila şi de iertarea Ta, blânde ca un nor. Acest nor plutea ascendent, în contranonsensului meu, şi mă scotea, iar şi iar, din adâncurile nimicului. Mă renăşteai de fiecare dată, dar eu reveneam să sinucid sensul pe marginea abisului nihilist, unde aveam convingerea că lăsasem ceva neterminat şi unde mă avântam din nou în singurul zbor pe care-l ştiam: căderea! Devenisem un specialist al căderilor, un fel de cascador profesionist, dar prost-plătit, al păcatului, care efectua salturi mortale, inconştient de riscuri – sau conştient şi nepăsător –, fără nici cele mai minimale măsuri de siguranţă.

Am obosit până la urmă de uzura acestui travaliu sisific şi am renunţat la tot. M-am aşezat pe fotoliul comod al conformismului stupid, de unde relaxarea mea mi se părea a fi cuminţenie şi de unde se vedeau excelent căderile şi salturile celorlalţi în braţele devoratoare ale nimicului. Aici uitam de mine şi mă scârbeam de urâţeniile celorlalţi, pe care îi condamnam, fără excepţie, la iad. Mi-am dat seama că devenisem o babă nesuferită, eşuată pe-o bancă de pe-un colţ al vieţii, o babă care bârfeşte puritanist domnişoarele ce trec pe drum sau prin imaginaţia ei, un lup moralist complexat, un cântec mult prea fals într-o cameră goală.

M-ai găsit în această postură patetică, pe marginea acestui şanţ de mahala spirituală. Te-ai uitat cu milă la mine şi m-ai întrebat de ce-am renunţat, de ce nu mai încerc să zbor? Ţi-am răspuns morocănos că „De adam ce sunt!”. Şi m-ai luat cu blândeţe de mână şi mi-ai predat o altfel de fizică, Iisushristologică, plină de paradoxuri minunate. Mi-ai deschis ochii să văd că Cerul nu e atât de departe pe cât mi se părea mie şi că nu-i nevoie să zbor semeţ până acolo. Mi-ai explicat, simplu, că Cerul începe acolo unde se termină pământul. Mi-ai spus să mă aplec până în acel punct.

Atunci am experimentat o altfel de cădere: căderea în genunchi. Am descoperit fascinat că, într-adevăr, Cerul începea de sub tălpile mele şi că pot să aleg – aici şi acum – dacă vreau să trăiesc în Cer sau pe pământ. Sau ca în Cer, dar pe pământ.

Am ales să rămân în genunchi şi să Te aştept să vii ca să-mi predai şi următoarele lecţii.

Am să te aştept aici, în Cerul de pe pământ.

George Olteanu

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/