Căința păcătosului

La marginea unui râu, un țăran rău voia cu orice chip să scape de câinele său, deși acesta era un animal bun și recunoscător. Luându-l în brațe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca și astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a așezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reușise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieșit iar.

De-a dreptul furios, țăranul a ridicat din nou animalul în brațe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios și s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neștiind să înoate, a început să țipe și să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simțit cum cineva îl apucă de gulerul hainei și îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot și speriat, omul a înțeles că i-a scăpat viața tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Rușinea i-a cuprins sufletul. I-a mulțumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viață, după care și-a mângâiat cu recunoștință câinele atât de credincios și au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

“Faptele săvârșite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire și mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este dușmănia și mai presus de fire, sunt iertarea și binele dezinteresat.” (Sfântul Atanasie cel Mare)

Extras din Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe– Leon Magdan, editura Aramis – Patriarhia Română, 1998.

Previous Post

Acatistul Adormirii Maicii Domnului

Next Post

Adormirea Maicii noastre

Related Posts
Total
0
Share