Ziua de 23 ianuarie pare să se fi strecurat oarecum neobservată, deși s-a sărbătorit Ziua Internațională a Scrisului de Mână sau Handwriting Day. Celebrarea coincide cu ziua de naştere a lui John Hancock, devenit cunoscut datorită semnăturii sale, foarte lizibilă şi deosebită stilistic, de pe Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii. Ce ți-e și cu omul nostru: inventează fel și fel de zile festive, omagiale, comemorative! Și, la urma urmei, ce-i rău în asta? Ba aș spune că ziua la care ne referim este chiar bine-venită, pentru că prin ea ni se oferă un prilej potrivit spre a medita la importanța caligrafiei în viața noastră. În scrisul de mână ne regăsim pe noi înșine, deoarece orice trăire interioară se manifestă prin mișcări exterioare. Adesea vorbim, cântăm, ne mișcăm, gesticulăm, scriem într-un mod specific, prin el dezvăluindu-ne bucuria ori tristețea, satisfacția sau eșecul, nostalgia, melancolia, exuberanța, toate ținând de starea noastră organică sau, de ce nu?, fiind determinate de anumite împrejurări de moment.
Deși viețuim într-o lume a gadgeturilor şi a butoanelor, ar fi păcat să pierdem o asemenea abilitate. Peste ocean, în multe școli, scrisul de mână se învață opțional, considerându-se că micuții, „conectați ombilical” la tastaturi electronice, nu au nevoie să știe cum se ține stiloul pe hârtie. Sper ca în România să nu se ia prea curând astfel de decizii năstrușnice, care deja se pare că în unele state europene sunt aplicate. În Finlanda, bunăoară, din acest an, elevii nu vor mai folosi defel scrisul de mână. De aceea cred că sunt îndreptățite unele voci alarmate de riscul crescut ca în viitorul apropiat scrisul de mână să rămână doar istorie. Societatea contemporană – dar și generațiile viitoare – dă semne de dependență de tastaturi pentru comunicarea în scris, căci ritmul vieții impune, nu arareori, o relaționare rapidă, succintă, uneori cu mai multe persoane deodată, iar tehnologia satisface pe deplin cerințele actuale. De aceea, unii consideră scrisul de mână o chestiune desuetă, păstrând doar o valoare sentimentală. Chiar și așa, oamenii preferă corespondența electronică în detrimentul celei clasice. Se pare că tocmai de aceea, în urmă cu câțiva ani, poșta canadiană a hotărât să întrerupă livrarea scrisorilor la domiciliu, dezvăluind o cifră de-a dreptul îngrijorătoare: față de 2006, numărul scrisorilor distribuite de compania națională de poștă în 2015 a scăzut cu peste un miliard. În România, conform datelor unor statistici, se observă aceeași tendință degresivă a scrisorilor.
Carevasăzică, importanța scrisului de mână s-a diminuat. Cu toate acestea, se cuvine să nu uităm să-l folosim, fie și-n amintirea unor vremuri apuse, ori, de ce nu?, ca să ne exersăm capacitatea de concentrare: unii cercetători afirmă că printr-o asemenea frumoasă îndeletnicire folosim funcțiile intuitive ale emisferei drepte a creierului.
În viața noastră, în tot ce gândim ori facem, să nu pierdem din vedere nicicând Prototipul, pe Hristos Dumnezeu. Ar fi interesant să cunoaștem dacă Mântuitorul nostru învățase să scrie. Pare o întrebare nelalocul ei, dar e legitimă din moment ce Domnul nu a lăsat nimic scris cu propria mână. Dar oare cum să nu știe să scrie Cuvântul lui Dumnezeu, El, Care i-a inspirat pe autorii Vechiului și Noului Testament? El, Atotînțelepciunea întruchipată? Datele istorice nu ne confirmă că Iisus-copilul a urmat vreo școală a timpului. Dar la ce-I folosea Lui școala, când, pe la 12 ani, îi uimea pe învățați cu înțelepciunea Sa dumnezeiască? Și totuși Iisus a scris. Să ne amintim de întâmplarea relatată de Sfântul Evanghelist Ioan: fariseii și cărturarii au adus la Domnul o femeie prinsă în adulter, osândită, potrivit Legii, la uciderea cu pietre. Atunci, Domnul le-a zis: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iar Iisus plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ” (Ioan 8, 6-8). Oare ce nota Domnul cu degetul în colbul de la marginea drumului? Porniţi s-o lapideze pe nefericita femeie, conaționalii ei se pregăteau cu pietre în mână să împlinească Legea, nesocotind îndemnul lui Iisus de a-și cerceta propria conștiință. Nu au voit a recunoaște că Domnul a avut dreptate când i-a îndemnat să arunce cu piatra doar cei fără de păcate. Mândria îi împiedica să-și vădească slăbiciunile. Ar fi început a lovi femeia fără ezitare. Doar că Dumnezeu-Omul, discret, dar ferm, a început să le scrie păcatele în țărână. Nu colectiv o făcea, ci pentru fiecare în parte, căci numai așa ne explicăm de ce „ei, mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc” (Ioan 8, 9).
Revenind la importanța scrisului de mână în viața noastră, adăugăm o serie de mărturii din lumea medicală care întăresc ipoteza că el poate reprezenta atât o profilaxie, cât și o modalitate de tratare a unor afecțiuni. Peste toate, caligrafia ne ajută să ne exteriorizăm mai bine, constituind, deopotrivă, un act creator și o jertfă. Probabil nu întâmplător ținem instrumentul de scris tocmai între degetele folosite la însemnarea cu semnul Sfintei Cruci.
Închei cu regretul că tehnologia nu mi-a permis să vă adresez aceste gânduri scrise chiar de mână.
Arhim. Mihail Daniliuc
Sursa: http://ziarullumina.ro
