Vă transmit mai întâi rugăciunile și binecuvântările părinților din Sfântul Munte. Fie ca rugăciunile acestor oameni sfinți să aducă binecuvântarea lui Dumnezeu în sufletele voastre, în famiile voastre și în orice aspect al vieții voastre.
Aș dori să încep de la ceva foarte folositor, pe care l-am citit în trapeza mănăstirii noastre în vremea mesei și deoarece este foarte frumos, am să vi-l citesc și vom spune câteva cuvinte despre aceasta.
Fericitul Teodorit, din Antiohia, Episcopul Sfintei Biserici a Cirului, povestește că într-o zi a venit la el sub un monah îmbrăcat într-o rasă veche, nespălat și mâna acestuia înfășurată într-o îmbrăcăminte de păr. Pe acesta l-a invitat să mănânce cu el. Și pe când ședeau la masă, monahul mânca cu mâna stângă, căci dreapta era legată cu acea haină veche, precum am spus. Și îi spune lui Teodorit:
– De ce, frate, nu mănânci cu mâna ta cea dreaptă, ci cu stânga?
– Iartă-mă, Stăpâne sfinte, dar pentru că am o oarecare neputință, de aceea nu pot.
Teodorit însă l-a silit să spună adevărul, dar acela nu voia. Atunci Teodorit, pe când îl privea, a întins mâna și a apucat acea haină, aruncându-o într-o parte. Și îndată a ieșit atâta duhoare din mâna acestuia, încât toți și-au ținut nările să nu respire, până când și-a pus din nou pe mână acel acoperământ sfânt. Și astfel a încetat duhoarea aceea nesuferită. Atunci sfântul, minunându-se, a rugat pe acela să povestească tot adevărul. Iar monahul suspinând, a început povestirea astfel:
– Eu, părinte sfinte, am avut o mamă frumoasă, care a rămas văduvă de tânără, având pe mine ca prunc. Și s-a dedat atât de mult la risipă și desfrânare, încât a adunat avere multă din desfrânarea ei. Eu am ajuns în vârstă, iar ea petrecând vreme îndelungată în nerușinare, a murit. Eu, venindu-mi în simțire și cugetând la moarte și la viitoarea răsplătire, m-am lepădat de cele ale lumii. Și fiindcă bogățiile și averile părinților mei erau multe, am spus în sinea mea: „Să nu-mi fie, Hristoase Împărate, să mă folosesc de avere necinstită, care în chip rău s-a adunat”. Și luându-o, am împărțit-o toată la săraci, la biserici, la mănăstiri pentru sufletul mamei mele și nu am păstrat nimic pentru mine, decât hainele ce le port.
Apoi am spus: „Oare cine mă va încredința că Dumnezeu a primit milostenia ce am făcut, care în chip rău s-a adunat? Dar oare mama mea primește folos din această milostenie?”. Și plecând, am mers în Ierusalim, unde i-am povestit Patriarhului toate cele petrecute. Iar el mi-a spus:
– Bine ai făcut că ai împărțit toate, îngrijindu-te de mântuirea mamei tale. Însă ca să te încredințeze cineva dacă s-a mântuit, nu este cu putință. Dar mergi la cei ce trăiesc în pustie și acolo vei găsi bărbați purtători de Dumnezeu, cu darul străvederii, care pot să te încredințeze despre această descoperire dumnezeiască.
Atunci am plecat și am mers în Schit la acei părinți, dar am aflat de la ei – din smerenie o spuneau – „că în zilele noastre un astfel de Sfânt nu se mai găsește. Însă dacă vei asculta sfatul nostru, mergi în pustia cea mai dinlăuntru și acolo vei afla pe cel care te poate încredința. Dar să nu te lenevești, ci mergi cu curaj și Domnul va fi cu tine”.
Luând eu pâine și apă, cu rugăciunile părinților, am mers vreme de treizeci de zile. Și aflând o peșteră mică și puțină apă și urme de om, fiind plin de bucurie, am bătut în ușă după obiceiul monahilor, spunând rugăciunea.
Ne-am așezat și robul lui Dumnezeu îmi spune:
– Bine ai venit, fiule! De ce ai făcut atâta osteneală ca să vii la mine? Spune-mi cum se află lumea și neamul creștinilor? Și dacă credința s-a împuținat?
Iar eu i-am răspuns:
– Pentru sfintele tale rugăciuni, toate se află în pace. Însă pentru pricina pentru care am venit, te rog, Sfinte al lui Dumnezeu, povățuiește-mă!
– Și care este pricina pentru care ai venit aici?
Atunci eu i-am povestit toate cele petrecute cu maica mea și l-am rugat să mă încredințeze dacă s-a mântuit sau nu.
Bătrânul a răspuns:
– Aceasta este peste puterea mea, fiule! Dar să-L rugăm pe Dumnezeu amândoi și ce va voi Domnul, aceea ne va arăta.
Și sculându-se, a făcut un cerc pe pământ cu toiagul său de finic în afara peșterii, iar pe mine m-a așezat în mijloc. Și mi-a poruncit să stau acolo cu toată puterea mea timp de șapte zile, zicând:
– Stai aici șapte zile! Nici nu vei ședea, nici nu vei mânca, până când voi isprăvi rugăciunea și eu. Nici eu nu voi ședea, nici voi mânca, ci mă voi ruga lui Dumnezeu zi și noapte, ca să descopere ceea ce căutăm.
Și el spunea că va face aceleași în peștera sa. Iar când a făcut rugăciune, a intrat în peștera sa.
În a șaptea noapte am fost răpit în extaz și am văzut către partea stângă un lac plin de necurăție și duhoare nesuferită și capetele multor oameni ieșind și afundându-se, de parcă lacul ar fi fiert din adâncuri. Și împreună cu aceia am văzut-o și pe mama mea ieșind și afundându-se în acel adânc plin de necurăție. Și când a ajuns până la piept, a strigat:
– Fiul meu preadulce, fie-ți milă de mine! Fiul meu, ajută-mă!
După care iarăși s-a pogorât în adânc. Și aceasta s-a făcut de trei ori, iar a treia oară am văzut-o ieșind și strigând cu tânguire și jale mare:
– Fiule, ai milă de mine! Nu mă lăsa în acest loc de nevoie!
Eu, înduplecat fiind de milă, am uitat de primejdie și am întins mâna mea cea dreaptă, apucându-o de părul capului. Dar ea, afundându-se în adânc, a tras și mâna mea cea dreaptă în lacul acela al necurăției până la cot.
Apoi am văzut la dreapta ceva ca o colimvitră cu apă curată și înmiresmată. Și băgându-o în colimvitră, am spălat-o și am curățat-o de necurăție. Apoi am pus-o împreună cu bărbații aflați de-a dreapta, cei îmbrăcați în haine albe. Iar ea a slăvit și a mulțumit cu glas mare pe Dumnezeu, Cel Care a izbăvit-o din iadul cel înfricoșător.
Acestea am văzut eu. Către dimineață a ieșit robul lui Dumnezeu, pustnicul, și m-a întrebat ce am văzut în acea răpire. Eu i-am povestit toate câte văzusem, pe care el le-a adeverit ca fiind adevărate, căci și el le văzuse. Când eu am dezvelit mâna mea și nesuferind duhoarea cea cumplită, sfântul mi-a spus:
– Pentru aceasta să nu porți de grijă! Căci aceasta este pecetea adevărului pentru toți cei care vor auzi și vor vedea că acesta este adevărul, iar nu închipuire. Și că Dumnezeu poate și după moarte să facă milă și îndurare către cei ce I se roagă, săvârșesc Liturghii și milostenii pentru cei adormiți, miluindu-i și izbăvindu-i din iad. Pentru duhoarea aceasta a mâinii tale, eu te încredințez că Dumnezeu poate să o șteargă cu desăvârșire. Dar ca să nu pară multora îndoielnică această minune, să rămână această duhoare.
Și zicând acestea robul lui Dumnezeu, a tăiat o bucată din rasa sa cea veche și a înfășurat mâna mea, iar duhoarea aceea nesuferită a încetat îndată. Iar apoi a venit mireasmă, care a rămâne astfel atunci când port pe mine această zdreanță a acelui stareț sfânt. Dacă însă o scot, așa cum a făcut și Preasfinția ta, atunci nu este cu putință să sufăr duhoarea nici eu, nici altcineva.
Apoi cuviosul a spus către mine:
– Iată că ai suferit atâta osteneală a călătoriei, iar bani pentru întoarcere nu ai. Cum vei face?
Și acestea zicând, iată că a suflat vânt de la miazăzi și nori plini de grindină s-au revărsat dintr-odată. Iar sfântul acela monah a răspuns:
– Îți poruncesc, în Numele Domnului, ție, Îngerul ce ții norul, să-l duci pe fratele acesta la casa lui pe nor, așa cum scrie în toate cele minunate ale Domnului, Cel Care dă tuturor celor care se roagă Lui fără îndoială și împlinește cererile lor, că mila și îndurările Lui se află din neam în neam peste cei care cheamă Numele Lui întru adevăr.
Acestea zicând cuviosul, îndată m-a răpit norul și m-a dus ca pe Avacum în casa mea din Antiohia. Și L-am slăvit pe Dumnezeu, Cel Care face minuni”.
Aici, în această povestire minunată și folositoare, observăm următoarele:
Biserica noastră Ortodoxă crede și dogmatizează că după moarte există viață veșnică. Veșnicie înseamnă viață fără de sfârșit. Există viață veșnică în lumina lui Dumnezeu, există viață veșnică în întunericul departe de Dumnezeu. Așa cum Dumnezeu este fără de moarte, tot astfel și sufletul omului nu moare niciodată. Numai când omul pierde pe Dumnezeu și se va despărți de viața luminii, atunci va moșteni, din nefericire, veșnica viață a întunericului, departe de Dumnezeu, care se cheamă iad și este ceva foarte înfricoșător.
Fragment din cartea Arta mântuirii, ce a apărut la Editura Evanghelismos.
