Acum cinci veri, circula prin oraş un pliant cu semnele de alertă ale aluniţelor. ADAS, scris vertical, fiecare literă conducându-te către o spaimă particulară (A = asimetrie, D = dimensiune etc.)
Nu l-am refuzat când mi-a fost întins, aşa cum refuz, de regulă, orice alt pliant de la ambulanţi. I-am aruncat o privire indiferentă în lift, dar apoi una plină de grijă soţului meu, care stătea cu bustul gol, aplecat peste cădiţa în care o spălam pe Sofia noastră mică. Avea pe spate 1000 de semne şi aluniţe. Printre ele, una mare, în două culori, care semăna leit cu una din pozele de pe pliant. „Ha-ha-ha, ai cancer”, am glumit, apoi ne-am văzut mai departe de băiţă şi de viaţa noastră de părinţi tineri, cu doi copii cruzi.
Pentru că una dintre colegele mele de birou se plângea că are o aluniţă cu halou, am sunat o prietenă să-mi recomande un doctor dermatolog. Pe lângă ea, am făcut o programare şi pentru soţul meu, şi s-a întâmplat să fie exact de ziua lui. A mormăit, s-a codit, mi-a spus că sunt nebună, dar a venit. Colega mea avea un halou închipuit. Pe noi, în schimb, doctorul ne-a programat pentru operaţie în regim fulger a doua zi. „Doamnă, ce să vă spun…” s-a codit medicul. „Este un melanom, dar sperăm să fie un Clark II”. Biopsia a durat două săptămâni, timp în care am intrat pe toate forumurile de cancer de piele şi am aflat cum stăm: era cea mai rapidă formă de tumoră; unul dintre cei mai periculoşi adversari, care metastazează aproape instantaneu; iar tinereţea nu era deloc un atu, mai degrabă o împrejurare agravantă. Ca să nu plâng acasă sau la birou, am stat jumătate de zi din fiecare zi a celor două săptămâni, într-un internet café de lângă Universitate. Îmi făcusem prieteni noi: o mamă de doi copii, medic, cu un soţ la fel de bolnav, o tânără dintr-un alt oraş, care lupta cu aceeaşi plagă şi tot aşa, o listă de oameni cu poveşti care m-ar fi lăsat indiferentă până ieri. Înainte să se împlinească cele două săptămâni, eram din ce în ce mai convinsă că biopsia va fi un dezastru. Începusem să văd negru pe alb, cu scris de doctor: Clark IV.
Era într-o joi când a sunat telefonul de la spital: „Lucrurile sunt amestecate! Clark IV, dar…”. Probabil că ar fi urmat încurajări, dar ştiam deja că şi după un Clark II au murit oameni cu metastaze cerebrale, aşa că am închis. Am încercat să nu fac mişcări bruşte, ca să nu se năruie de tot lumea mea. M-am îmbrăcat cuminte, am sunat după un taxi, cu un ton egal, şi am dispărut din birou. Prima explozie a început pe scaunul din spatele şoferului. Am plâns cu spasme, cu neajutorare şi cu disperarea că nu mă pot stăpâni între oamenii care conduc maşini galbene şi nu plâng.
Am încercat să mă rog în drum spre casă. Nu reuşeam deloc să fac un videoclip în care să nu plâng cu sughiţuri: „Sun la uşă, el îmi deschide şi mă întreabă: «cum este biopsia?». Eu îi spun că nu mare lucru, nişte tâmpenii. Cine a auzit de Clark IV?”. Nu mai ştiu cum am făcut, dar n-am vărsat lacrimi cu el de faţă. L-am convins că are o problemă, dar nu alarmantă. Să n-o lăsăm să scape de sub control, atât. Toată seara am căutat cu disperare cărticica cu care plecasem de la Biserica „Radu Vodă”, cu trei săptămâni înainte. Îmi făcuse intrarea acolo o prietenă. Auzise ea că dacă citeşti acatistul Sfântului Nectarie timp de 40 de zile, ţi se poate îndeplini orice dorinţă. N-am vrut să o jignesc, dar m-am uitat la ea ca la o femeie pierdută. Când am mai auzit că este şi vindecător de cancer, m-a buşit râsul. Am încercat de câteva ori să citesc din el, dar nu reuşeam să trec de „bucură-te”, „icoase” şi „condace”. Cu mintea mea periculoasă, am catalogat experimentul drept unul sectar şi am aruncat cartea ca pe un reţetar de care nu aveam nevoie. Am aruncat-o, bun! Dar unde? O vedeam peste tot şi nu era nicăieri. Am răscolit haotic peste tot şi, într-un sfârşit, am găsit-o. După ce i-am adormit pe toţi şi am terminat ultima treabă din casă, am căutat un colţ pentru mine şi acatist.
N-aveam decât două camere, aşa că cel mai sigur loc s-a întâmplat să fie în baie. M-am încuiat, m-am aşezat pe jos şi am început să citesc. Toate cuvintele care nu se legau acum trei săptămâni au căpătat un sens evident. Pe la jumătatea acatistului, am izbucnit în plâns: „Că la tine nimic nu este cu neputinţă, Sfinte Nectarie!” şi am ştiut că dacă ar vrea să mă ajute, n-ar fi deloc imposibil pentru el. Am terminat de citit şi toată greutatea zilei s-a dus în sus. M-am culcat liniştită, în prima mea noapte de femeie aproape văduvă, şi am spus aşa: „De-acum, nu mai pot să fac nimic. De-acum este treaba ta, Sfinte Nectarie!”. Cele 40 de zile s-au scurs între drumuri la doctori şi programări disperate în Elveţia, pentru investigaţia PET (tomografie cu emisie de pozitroni). Cu fire nevăzute, Sfântul Nectarie mă ajuta să ajung la birou, apoi acasă, unde-mi spălam copiii, cu aceleaşi mişcări pe care le făceam şi înainte să aflu că nu vor mai avea tată. Mă ajuta să vorbesc cum vorbesc toţi oamenii, la birou, chiar dacă aş fi deschis gura doar să le spun că l-am întâlnit pe Hristos; stătea în fiecare noapte, la mine în baie, pe jos.
Abia aşteptam să se facă noapte şi să mă duc, nevăzută de nimeni, la întâlnirea mea. Uneori plângeam, la partea de început; alteori, dacă mă apucam de plâns, nu mă mai opream până la sfârşit; pot spune, cu mâna pe inimă, că niciodată nu a lipsit de la întâlniri. L-am întâlnit pe Hristos într-o baie, deşi merita să-l invit într-o sală de tron regal; l-am întrezărit într-o disperare de care nu m-a putut vindeca niciun doctor sau om; l-am cunoscut pe Hristos, când tot ce îmi era cunoscut nu mi-a mai fost de folos. Pe Hristos nu poţi să-l simţi câtă vreme mai simţi om aproape. Este o chestiune privată între tine şi El. Hristos vine la tine tiptil, când eşti moale; când eşti căzut la pământ, fără şanse reale să te ridici. Întâi te mângâie blând, apoi te susţine să urci şi tot ce îţi cere este să nu-L uiţi după ce nu mai ai nevoie de El, ca să zburzi. Hristos îşi face intrarea pe uşile trântite de medici, ca lespezile pe un mormânt.
Am ajuns în Elveţia într-o duminică de iulie. Oraşul petrecuse peste zi şi era plin de cheflii şi de tarabe cu bere şi wurşti. Ne înlănţuisem cu braţele strâns şi umblam ca doi stranieri legaţi la galere; ne-am învârtit pe străzi, abătuţi şi excluşi dintr-o lume care mergea mai departe, cu bucurii. Am plâns până am adormit şi m-am ţinut pentru ultima oară de acatist. Am cântărit fiecare cuvânt şi m-am temut că se vor termina şi nu am apucat să-l conving pe Iisus. A doua zi, eram programaţi la Nuclear Medicine, pentru un diagnostic precis. Înainte să alunec în somn, m-am gândit cât de bun a fost Sfântul Nectarie cu mine. Atât de bun, încât dacă aş mai fi făcut un copil, l-aş fi numit ca pe el.
Primul contact cu spitalul s-a petrecut abrupt. L-au luat de lângă mine brusc şi l-am mai văzut după jumătate de oră, trecând dezbrăcat, dintr-o cameră în alta. Goliciunea nu are nimic uman în spital. Te lasă descoperit şi vulnerabil şi vorbeşte cu glas tare despre slăbiciunea ta. I-au dat să bea o soluţie de contrast şi l-au întins, pentru o oră, pe pat. După 5 ani, mi-a mărturisit teama animalică pe care a trăit-o, în aşteptarea unui diagnostic. După investigaţie, l-am văzut pe medic venind către locul în care îl aşteptam cu inima bubuind. Mi s-a părut că s-a încruntat şi eram convinsă că ţinea în mână o hartă de metastaze. S-a oprit lângă noi îmbufnat: „Unde spuneaţi că aţi avut melanomul? Vă întreb pentru că nu am găsit nicio urmă din el. Dar am găsit o tumoră cu celule-gigant în genunchi. Nu pune probleme, dar trebuie ţinută sub control”.
Am ieşit din spital în zbor. Am anunţat lumea întreagă că nu melanomul, ci poate un altfel de cancer ne va despărţi. Au urmat două operaţii grele şi necesare, o recuperare chinuitoare, un an de interferon şi o jumătate de an de citostatice. Printre toate protocoalele de spital, se insera şi dorinţa mea: „Şi cu Nectarie cum rămâne?”. „Poate doar ca poreclă, draga mea! Cum să-i spun copilului meu: «Nectarie, coboară imediat de pe tobogan?». Şi cum să facem al treilea copil, când eu fac cură de citostatice?”. Ei bine, Petru Nectarie va împlini 3 ani în martie. Nectarie este curcubeul din viaţa noastră, care nu poate însemna decât că bunul Dumnezeu nu ne va mai trimite potop.
Dragii mei, dacă viaţa va fi pentru voi grea, vestea cea bună şi minunată este că există un sfânt, printre mulţi alţii, care poate face minuni. Cine i-a cunoscut apropierea mărturiseşte că este un sfânt cald şi bun, deschis să te ajute şi să te iubească.
Mărturie trimisă de O. S., noiembrie 2021.
Sursa: http://doxologia.ro
