Când conduceau clericii

Odată un episcop a trimis mașina sa să-l ducă pe Părintele Epifanie la o întrunire pentru o problemă bis­ericească serioasă. Mașina s-a oprit afară, la ușa casei Starețului. Când Părintele Epifanie a văzut că o con­ducea un cleric, i-a spus imediat:

– Plecați, vă rog, și voi veni mai târziu!

– Dar m-a trimis Preasfințitul să vă duc, a spus cler­icul încurcat.

Dar Starețul a insistat și șoferul a plecat. Apoi Părintele Epifanie a luat un taxi și a mers la întrunire. Episcopul a înțeles ce se întâmplase de aceea nici n-a mai adus cuvântul despre asta.

*

La sfârșitul unei întruniri, un cleric s-a oferit să-l ser­vească pe Stareț.

– Părinte Epifanie, veniți să vă duc acasă cu mașina mea.

Dar Starețul întrebă:

– Părinte, iertați-mă, dar Sfinția Voastră conduceți?

– Da, Părinte Epifanie, eu conduc.

– Iertați-mă pentru ceea ce vă voi spune, dar am un principiu: Nu merg niciodată cu mașina condusă de un cleric.

– Niciodată?

– Niciodată.

– În niciun caz? Nici chiar la absolută nevoie nu mergeți?

– Numai în două cazuri: primul, dacă aș fi în junglă și aș fi în pericol să mă sfâșie fiarele sălbatice, și al doilea, în cazul când mi-aș fi pierdut simțurile și n-aș simți că sunt dus cu mașina condusă de un cleric.

*

Odată s-a aflat la o mănăstire de lângă Atena pen­tru o treabă. Plecând egumenul către centrul orașului cu mașina sa s-a oferit să-l ia cu el. Părintele Epifanie a refuzat:

– Părinte stareț, vă mulțumesc foarte mult, dar eu am un principiu în viața mea: niciodată nu intru în mașina ce e condusă de un cleric.

– Bine, dar cum veți coborî în Atena?

– E aici un fiu duhovnicesc de-ai mei cu mașina sa și mă va duce el.

– Da, sigur! Sfinția Voastră aveți fii duhovnicești și de aceea vă puteți mișca fără mașină personală.

– Părinte stareț, iertați-mă! Vă voi spune un cuvânt. Dacă și Sfinția Voastră le veți părăsi pe toate și vă veți lăsa în voia lui Dumnezeu, vor veni și la Sfinția Voastră mulți fii duhovnicești și vă vor sluji.

*

Șoferia la preoți

La o întrunire cu familiile fiilor lui duhovnicești și cu alte familii evlavioase ce s-a făcut într-o casă oare­care, în cadrul discuției a apărut chestiunea condu­cerii mașinilor de către clerici în general. Cineva din adunare, al cărui copil fusese lovit recent de o mașină, și-a exprimat părerea spunând că acum când automo­bilul nu mai este un lux și s-a extins mult folosirea lui, și preoții pot conduce. Starețul avea însă un punct de vedere contrar. Și a spus:

– După părerea mea preoții e bine să evite să con­ducă, chiar dacă mașina a încetat să mai fie un lux. Priviți ce se petrece în jungla drumurilor. Ce nervozi­tate, ce rivalitate pentru prioritate, ce nervi, mânie, înjurături, epitete „ornamentale”, gesturi necuviincioa­se. În mijlocul tuturor acestora e necesar să se încurce și chipul preotului? Vedeți ce se întâmplă în micile ciocniri, ce frecușuri, incriminări, certuri și bătaie câte­odată. Gândiți-vă să „facă pană” un preot ce conduce pe un drum foarte circulat. Să fie nevoit să-și strângă rasa, să se întindă la pământ, să se murdărească, ca să schimbe roata. Ce fluierături și comentarii ironice are de încasat! Pentru ce motiv să intre în astfel de ispite? Toate acestea nu constituie o lovitură dată cuviinței lui? Altceva este atunci când trebuie să slujească într-o parohie întinsă, fără mijloace de transport în comun, cum este la țară sau în străinătate. Atunci se poate să fie nevoit să conducă mașina pentru împli­nirea lucrărilor sale pastorale. Dar cu toate acestea, există totdeauna pericolul să ucidă pe cineva atunci când conduce. Atunci va trebui potrivit Sfintelor Canoane, să-și pună epitrahilul în cui…

În acea clipă a intervenit cineva:

– Dar, Părinte, asta se face fără de voie.

– Sfintele Canoane, a spus Starețul, hotărăsc că și ucigașul fără de voie este oprit de la preoție. Cum este cu putință ca acești oameni să săvârșească datoriile lor pastorale? Cum îi vor vedea slujind rudele victi­melor lor? Cum vor primi ca slujitor și părinte duhov­nicesc pe un ucigaș, chiar și fără voie, al omului lor?

Și întorcându-se spre tatăl căruia îi murise copilul și care și-a exprimat prima părere, a spus:

– Să se odihneacă copilașul tău în sânurile lui Dumnezeu, dar dacă l-ar fi lovit un preot, ți-ar fi fost cu putință să mergi să te rogi la Biserica unde acesta ar continua să slujească? Într-un oraș din provincie s-a întâmplat ceva asemănător și episcopul, făcând pogorământ, a îngăduit din lipsă de preoți, acelui cleric devenit ucigaș fără de voie să continue să-și îndepli­nească îndatoririle sale preoțești – aceste pogorăminte nu sunt de fapt pogorăminte. Lumea însă i-a scos pore­cla „popă ucigaș”!

Extras din cartea Crâmpeie de viață Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.

Total
53
Shares
Previous Post

Trăim într-o lume aparent „liberă”…

Next Post

„Marta” și „Maria”: două surori și două stări

Related Posts