Când domnitorii dezamăgesc şi Sfinţii încredinţează

Trăim într-o epocă a fricii şi a dezbinării, iar „linia” sugerată de propaganda agresivă ne „lămureşte” că e normal să renunţăm pentru o vreme la propria noastră libertate. În aceste vremuri de tulburare şi de nemaipomenită minciună, noi, creştinii, nu putem sta cu mâinile în sân. Nu e timp de „ştiri” pentru noi, ci de comuniune în jurul Sfinţilor, urmând pilda creştinilor din alte epoci.

În 1812 sultanul îi dă lui Ioan Gheorghe Caragea domnia Ţării Româneşti în schimbul a 8.000 de pungi de galbeni, echivalentul a 4.000.000 de lei-aur.[1] Sosirea acestui străin la cârma ţării este semnalul unor mari calamităţi pentru ţară. La 12 decembrie se instalează în scaunul domnesc, promiţând multe şi jurând „pe viaţa fiilor săi” că nu va trece cu vederea „răpirea şi nedreptatea”. Încă de a doua zi izbucneşte ciuma între oamenii Curţii veniţi cu vodă de la Constantinopol. Mai fusese ciumă şi în alte rânduri, însă cronicile nu pomenesc de o boală mai cumplită ca aceea din vremea lui Caragea. În faţa acelei urgii, domnitorul, un venetic pus pe căpătuială, vine cu soluţii de izolare, instaurând dictatura „cordoanelor sanitare” şi a cioclilor, care erau „nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu”. „Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor”.[2] Timp de un an, Caragea se ascunde, ba chiar fuge din Bucureşti. Frica bântuie pretutindeni şi societatea se dezbină cumplit în numele supravieţuirii. La haosul creat de ciumă se adaugă şi jafurile şi nelegiuirile beţivilor, desfrânaţilor şi a oamenilor de nimic.

Soluţia creştinilor la asemenea situaţie critică a fost procesiunea cu Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Mulţi au considerat că adunarea aceea de oameni în jurul raclei Sfântului este un focar de ciumă, dar nu a fost aşa. S-a înconjurat oraşul. Apoi, în mijlocul cetăţii s-a slujit sfinţirea apei şi s-au citit rugăciuni către Sfânt. Răspunsul Sfântului Dimitrie n-a întârziat. Un martor al acelor ani de tulburare consemnează: „Am văzut cu ochii noştri minunile săvârşite de acest Sfânt. Din acea zi, epidemia a început a scădea treptat şi Capitala a scăpat de acel flagel, iar Caragea s-a întors în palatul lui”.

Şi astăzi trăim vremuri de spaimă şi dezbinare. De peste tot ni se propun doar soluţii omeneşti, care până acum şi-au dovedit ineficacitatea. Cum putem să credem în nişte măsuri mai degrabă politice decât medicale, care nu conduc la vindecare, ci către o societate tot mai urâţită şi mai lipsită de compasiune?

În acest moment teribil al istoriei noastre avem, poate, cea mai fragilă aşezare lăuntrică. Dintotdeauna, credinţa a fost temelia dăinuirii poporului român. Or, acum, tocmai temelia aceasta se află sub asediu. În condiţii de criză extremă, supravieţuirea noastră nu s-a datorat măsurilor politice, ci pocăinţei şi întoarcerii către Dumnezeu. Răspunsul Sfântului Dimitrie cel Nou este un reper istoric, nu o fantezie a creştinilor.

Dacă unii conducători, rari, sunt lumini vii ale poporului român, Caragea a fost o dezamăgire. În ultimele decenii, ţara a fost condusă de o serie de Caragea cărora le-a păsat prea puţin de noi. Ne-au sfidat în fel şi chip. Ne-au batjocorit sub paravanul unei conduite politice de faţadă. Noi, creştinii, am fost ţinta ironiilor în ultimele decenii. Pe seama noastră au fost puse atâtea rele. Iar minciuna aceasta este inoculată de propaganda oricărui Caragea, care, în tot acest timp, jefuieşte ţara ca să-şi recupereze banii cu care şi-a plătit tronul la „Înalta Poartă”.

Toţi aceşti Caragea nu iau aminte la soluţia creştinilor, ci o batjocoresc. Ei nu vor să audă de procesiuni cu Sfinte Moaşte, considerându-le prilej de răspândire a molimelor, iar nu de limitare a lor. Caragea de ieri şi de azi nu crede în puterea tămăduitoare a Sfinţilor, nici în Pronia divină. El crede doar în sporirea pungii. Venit domn pe puţini ani, vrea să adune cu orice preţ o avere cât mai mare pe spatele românilor. Şi vedem bine cum Caragea din acea epocă şi-a pregătit minuţios ieşirea de pe scena politică, trimiţând din timp mari sume de bani în Elveţia şi Marea Britanie. La vreme potrivită, a fugit în Italia, unde a petrecut restul vieţii, huzurind pe averea strânsă în Ţara Românească.

Aşa cum istoria ne-o arată, Sfinţii nu ne dezamăgesc niciodată. Ei rămân cu noi peste veacuri, aşa cum a rămas Sfântul Dimitrie Basarabov. Aceşti Sfinţi, care străjuiesc în Bisericile şi mănăstirile din România, rămân nădejdea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt limanuri line, mai ales astăzi, când suntem împresuraţi de valurile istoriei neprielnice. Soluţia noastră, a creştinilor, este să ne strângem în jurul acestor adevăraţi păstori şi să ne punem sub oblăduirea lor. Căci e timpul Sfinţilor să ne ridice din această grea cumpănă, acum când orice Caragea propune biete soluţii omeneşti, în vreme ce noi ne păşim în pelerinaj către cei pe care Domnul ni i-a trimis ocrotitori şi doctori ai sufletelor şi ai trupurilor. Cu atâţia mijlocitori înaintea lui Dumnezeu istoria poate lua chiar astăzi o întorsătură neaşteptată.

[1] V. A. Urechia, „Domnia lui Caragea”, în Analele Academiei Române, seria II, tom XXII, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900, p. 144.

[2] Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Minerva, 1986, p.37.

Sergiu Ciocârlan

Total
116
Shares
Previous Post

La dezgroparea osemintelor Cuviosului Iosif Vatopedinul

Next Post

Evanghelia zilei (Luca 6, 12–19)

Related Posts