– Gheronda, mă mustră conştiinţa atunci când mă cruţ pe mine însămi, căci îmi spun: „Oare Sfinţii cum se sileau pe ei înşişi?”.
–Când omul îşi depăşeşte limitele rezistenţei sale, nevoindu-se cu smerenie, cu mărinimie, atunci vine la el puterea dumnezeiască, cea mai presus de fire.
– Gheronda, Avva Varsanufie spune: „Nu căuta odihna trupească, dacă nu ţi-o va da ţie Domnul”[1]. Ce vrea să spună aici?
– Vrea să spună să nu cauţi o viaţă de huzur, o viaţă comodă. Mai întâi este nevoie de lepădare de sine, şi apoi vin puterile dumnezeieşti cele multe, căci dacă există lepădare de sine, atunci Dumnezeu îi dă omului Harul Său.
Dacă omul are duhul de jertfă, atunci primeşte ajutorul dumnezeiesc. Unuia ca acesta îi poartă de grijă Dumnezeu. Pe măsura jertfei şi a rugăciunii făcute de cineva pentru semenul său, este şi ajutorul pe care îl primeşte de la Dumnezeu. Odată, pe când mă întorceam seara târziu de la Mânăstirea Stavronichita la Coliba Părintelui Tihon – o aranjam pe atunci[2], ca să locuiesc într-însa –, m-a oprit pe cale cineva care avea multe probleme. Îl ascultam stând în picioare şi având în spate traista încărcată cu lucruri. Mai şi burniţa, pe deasupra. Se înnoptase, dar el continua să vorbească. Şi cum tot burniţa, ne făcurăm leoarcă. La un moment dat mi-a venit gândul: „Cum voi găsi Coliba? Noapte, noroi, cărarea greu de străbătut, nu am nici lanternă… Dar cum să-l întrerup?”. Când l-am întrebat unde avea să rămână, el mi-a spus că la o chilie din apropiere. Şi aşa am stat acolo până la miezul nopţii. De îndată ce ne-am despărţit şi am luat-o pe cărare, am alunecat şi am căzut în mărăcini. Pantofii mi-au ieşit din picioare alunecând mai jos, traista a rămas agăţată în crengi, iar dulama mi s-a strâns în jurul gâtului. Nu vedeam nimic. Atunci mi-am spus: „Mai bine să rămân aici şi să încep Pavecerniţa. Voi face şi Miezonoptica împreună cu Utrenia, după care se va lumina şi-mi voi găsi Chilia. Dar, oare, acest sărman îşi va găsi calea sa?”. De îndată însă ce am ajuns la „Miluieştemă, Dumnezeule, după mare mila Ta…”, deodată o lumină ca aceea a unui reflector a luminat toată valea Kaliagrei. Mi-am găsit pantofii şi am pornit spre Colibă. Toată cărarea era luminată de acea lumină. Când am ajuns la Colibă, am găsit până şi cheia de la zăvor, care era atât de mică şi pe care o pusesem într-un loc în care, chiar şi ziuă de ar fi fost, cu greu aş fi găsit-o. Am intrat înăuntru, am aprins candelele din bisericuţă şi abia atunci a dispărut acea lumină. Nu mai era nevoie de ea!…
[1] Sfinţii Varsanufie şi Ioan, întrebarea 109.
[2] În anul 1968.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
