De mai bine de 600 de ani, de când străjuiește în mănăstirea Sfântului și Marelui Voievod Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Neamț, Icoana Maicii Domnului „Odighitria” a întărit credința localnicilor nemțeni, dar și a celor din întreaga Moldovă, a conducătorilor ei, care au trecut nu de puține ori de-a lungul istoriei ca să-i aducă prinos de rugăciune și mulțumire pentru toate împlinirile, și, nu în ultimul rând, a monahilor care îi cântă fără încetare la Liturghiile din zi și la atâtea privegheri de noapte.
În data de 9 iulie a fiecărui an, zona Neamțului cu ale ei mănăstiri, codrii falnici și toată suflarea îmbracă haină nouă de sărbătoare, căci credincioși din toate părțile țării vin la Mănăstirea Neamț ca să cinstească așa cum se cuvine Sfânta Icoană a Maicii Domnului Îndrumătoarea. Iar dacă în anii trecuți v-am adus înainte istoria acestei Icoane și am explicat prin câte greutăți a trebuit să treacă pentru a ajunge să rămână în frumoasa lavră a Neamțului, sau despre cum și cine a îmbrăcat-o în veșmânt argintat, iată că de această dată vă spunem o istorisire pe care cu siguranță mulți dintre dumneavoastră nu o cunoașteți: istorisirea vârfului de burghiu lăsat pe spatele Icoanei Maicii Domnului de la Neamț. Cine l-a lăsat acolo și cu ce scop? Aflați în rândurile de mai jos!
Cea mai veche Icoană din România
Înainte de a trece la răspunsuri, se cuvine să reținem câteva detalii legate de această frumoasă Icoană a Maicii Domnului, de altfel cea mai veche din țara noastră. Așadar, Icoana a fost pictată în anul 665 în Lida, țara Sfântului Gheorghie, motiv pentru care ea mai poartă și numele de „Lidianca”. Odată cu persecuția iconoclastă a împăratului Leon al III-lea, de frica persecutorilor, în anul 714 Icoana a fost ascunsă, iar în anul 716 a fost trimisă, în mare taină, de către Sfântul Gherman, la Roma, Papei Grigorie al III-lea. A zăbovit aici timp de 106 ani în Basilica „Sfântul Petru”, iar după învingerea iconoclaștilor, Papa Serghie al II-lea a adus Icoana înapoi acasă, la Constantinopol. De atunci și până în anul 1400 istoria nu a păstrat, din păcate, date exacte legate de Icoană, istorisirea ei continuând în documente începând cu momentul în care, în drumul său de la cetatea Beciu spre Constantinopol, Andronic, fiul împăratului Manuel Paleologul, care trebuia să îi urmeze la tron tatălui său, a trecut prin Țara Moldovei, fiind întâmpinat cu mare cinste de domnitorul Alexandru cel Bun și de Mitropolitul Iosif, alături de un mare sobor de preoți, garantându-i acestuia că se vor ruga pentru el pentru ca lucrurile să decurcă așa cum își dorește. În semn de recunoștință, acesta i-a dăruit Mitropolitului Icoana Maicii Domnului Odighitria. Minunându-se de frumusețea ei, ierarhul a așezat-o în Biserica închinată Sfântului Gheorghie din localitatea Mirăuți (Suceava), care, aflându-se aproape de Curtea Domnească, era pe atunci Catedrala Mitropolitană a Moldovei. A rămas aici până în anul 1415, când a fost adusă în Biserica Mănăstirii Neamț.
Un gest necugetat
Cei dintre dumneavoastră care v-ați închinat la Icoana Maicii Domnului de la Neamț, ați observat, cu siguranță, că pe spatele Icoanei este pictat Sfântul Mucenic Gheorghie, care este înfățișat în chip de ostaș cu capul descoperit, stând pe scaun cu balaurul sub picioare, în mâna dreapta având o suliță, iar în cea stângă sabia. Și poate că unii dintre dumneavoastră v-ați întrebat de ce în Icoană este înfiptă o bucată de metal, care, cu siguranță, nu pare să facă parte din „paisajul iconografic”. Ei bine, explicația este una nu tocmai fericită, fiind consemnată într-o scriere veche de către Arhimandritul Andronic Popovici, duhovnic al Mănăstirii Neamț și egumen la Schitul Sihăstria, apoi la Mănăstirea Secu. Astfel, într-o mărturie adresată fraților din mănăstire, dar și „pravoslavnicilor creștini cei care au mai cu osebire dragoste către Preacurata Maica lui Dumnezeu”, părintele Andronic scrie că deasupra umărului mâinii drepte al Preasfintei Stăpâne, este consemnată o „înscriere elinească”, iar în spatele Icoanei, unde este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Gheorghie, „la vârful degetelor mâinii stângi a Sfântului (cu care mână ține Sfântul și sabia de mănunchi drept cu vârful în jos) este un semn, adică o bortă cu o bucată de sfredel înăuntrul ei”. Sfredelul este, pentru cine nu știe, un fel de burghiu, o unealtă în formă de bară, prevăzută la un capăt cu muchii ascuțite sau cu tăișuri și folosită mai demult pentru executarea găurilor. Potrivit duhovnicului nemțean, într-o zi, niște oameni puțin credincioși, necrezând în minunile care se fac înaintea acestei Sfinte Icoane și neînțelegând cum se explică faptul că uneori ea era răpită în văzduh, s-au gândit că aceasta are în ea argint viu, componenta energetică a mercurului, folosit încă din cele mai vechi timpuri pentru realizarea de farmece, mai ales de către cei care practicau magia neagră. Astfel, în necredința lor, au luat un sfredel și au început să scobească în Icoană. Dar, pentru că Bunul Dumnezeu nu poate trece cu vederea astfel de gesturi de profanare a Icoanelor Maicii Sale și nu le poate îngădui, ca prin minune, vârful acelui sfredel s-a rupt și este prezent până astăzi în acea scobitură, spre a da mărturie celor care se îndoiesc de puterea duhovnicească și de mijlocirea Maicii Domnului. Și, după cum încheie părintele Andronic mărturisirea lui, „spre ruşinea şi înfruntarea tuturor ereticilor şi a tuturor răucredinciosilor, care se unesc cu ereticii şi nu cred că se fac minuni înfricoşate de la Icoana Mântuitorului nostru şi Dumnezeu şi de la a Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care L-a născut pe Dânsul fără de prihană şi de la ale celorlalţi Sfinţi, ci se ispitesc cu dovezi şi cuvinte sofisticeşti amăgitoare, ca să prihănească că pe unele ce ar fi cu neputinţă, sau le tâlcuiesc după cum lor li se pare”.
Părintele Cleopa spunea că în Sfânta Scriptură auzim că unii Sfinti, din Vechiul și Noul Testament, s-au îndoit în credintă. „Pune-ți degetul aici și vezi mâinile Mele; întinde mâna ta și pune-o în coasta Mea. Nu te îndoi, ci crede”, i-a spus Mântuitorul Sfântului Apostol Toma, iar acesta din urmă face o mărturisire la care cei care erau de față nu se așteptau: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, afirmând Dumnezeirea lui Hristos și crezând întru totul în El. Oare câți dintre noi n-am auzit, mai ales în societatea „modernă și evoluată” de astăzi că unii au nevoie de dovezi ca să creadă și că „nu cred până nu văd”? Ce e de făcut? Tot părintele Cleopa ne dă răspunsul în câteva cuvinte care ar trebui să ne rămână pe veci în gând și-n inimă: „îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credință caută minuni […] iar noi, fiii Învierii și fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioși până la sfârșit, știind că cel ce va răbda toate până la sfârșit, acela se va mântui”.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
