PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
«Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez» (Ioan 3, 30)
Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre aducere aminte un eveniment dramatic din viața Sfântul Ioan Botezătorul, cel care a primit de sus misiunea de a pregăti calea Domnului Hristos. Este ziua în care Sfântul Ioan Botezătorul a fost decapitat.
De ce a rânduit Biserica să ne aducem aminte de un moment atât de dramatic și absurd din viața unuia dintre cei mai mari profeți, asceți și iubitor al lui Hristos? Noi sărbătorim astăzi mucenicia lui, nu atât decapitarea în sine, cât curajul lui de a înfrunta pe mai marii vremii, cei care trăiau în păcat, în concubinaj.
Noi îl percepem pe Sfântul Ioan ca fiind intransigent. Îl percepem astfel în comparație cu laxismul și relaxarea de care dăm dovadă față de propriile noastre păcate. Noi nu suntem intransigenți cu noi înșine. Sfântul Ioan a fost intransigent și cu sine însuși. Autoritatea lui morală decurgea din viețuirea lui de asceză, rugăciune și smerenie. Nu vom găsi în Evanghelie nicio formă de contestare a sa.
Suntem fascinați de intransigența, de verticalitatea morală și de asceza acestui Sfânt, însă poate neglijăm modul cum el s-a raportat față de Hristos. Cuvintele «Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez» sunt o mărturisire a Sfântului Ioan Botezătorul. În mentalul colectiv al lumii Sfântului Ioan, exista tentativa de a-l asimila cu Hristos. Era atât de puternic în cuvânt, manifesta intransigență și verticalitate morală încât cei care îl ascultau se întrebau dacă nu cumva este el Hristos, cel pe care Îl așteptau? Sfântul Ioan Botezătorul ar fi putut să profite de acest capital de imagine și să îi manipuleze pe cei care îl cinsteau în mod deosebit și îi acordau o atenție extraordinară, ca lui Hristos.
Sfântul Ioan Botezătorul este cinstit, își declină foarte corect identitatea, menirea și vocația sa. Spune că «Cel care vine după El – Hristos – a fost mai înainte de el», din veșnicie, ca Fiu al Lui Dumnezeu. Lui nu îi este vrednic nici să Îi dezlege cureaua încălțămintelor.
Atât de mult s-a smerit Sfântul Ioan în fața contemporanilor săi, ca nu cumva să existe nici cea mai mică tentativă de a-l confunda cu Hristos. Nu și-a arogat nicio formă de asemănare cu Hristos. S-a smerit pe sine, încât Hristos să Se vadă din lucrarea lui.
Un alt lucru uimitor din viața Sfântului Ioan Botezătorul: în momentul în care Hristos S-a arătat lumii, Sfântul Ioan a devenit aproape invizibil, și-a identificat viața lui cu a lui Hristos. Putem face un paralelism între mucenicia Sfântului Ioan și moartea lui Hristos. În ambele situații avem pe cineva nevinovat și un împărat neputincios, care nu poate să găsească soluția pentru a-i scăpa de moarte. În cazul Sfântului Ioan Botezătorul a fost Irod, care trăia o viață păcătoasă – în care însă era un licăr de cinstire pe care îl manifesta față de Sfântul Ioan, pe care îl considera un Sfânt. L-a închis în temniță din pricina Irodiadei. Ar fi vrut să îl ferească de răutatea, invidia și agresivitatea acestei femei, care, văzându-se dezvăluită în păcatul ei, nu a mai putut să îl suporte.
Irod, după cum reiese din relatările evanghelice, îl iubea pe Sfântul Ioan, însă nu a mai putut face nimic în momentul în care Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat foarte frumos la ziua sa de naștere. Drept recompensă pentru acest dans, care l-a fascinat și amețit pe Irod, aceasta a cerut capul Sfântului Ioan. În acest caz, putem spune că Irodiadei – călăul spiritual, îi era foarte frică de victimă. Aceasta – victima – avea o curățenie și o forță duhovnicească căreia nu i se putea împotrivi în niciun fel, era o evidență. De multe ori, în fața noastră vin evidențe care ne deranjează și scot la iveală urâțenia sufletului nostru (păcatul instaurează în noi o schizofrenie spirituală).
Când suntem descoperiți în urâțenia sufletului nostru, devenim agresivi față de cel care face acest lucru, dacă nu este în noi nicio fărâmă de pocăință, care să ne trezească la schimbarea vieții noastre. Irodiada nu a putut, în niciun fel, să primească mustrarea și îndemnul la îndreptarea vieții. De aceea a cerut, cu orice preț, să fie decapitat Sfântul Ioan, într-o manieră foarte macabră, punându-i-se capul pe o tipsie și adus ca un trofeu. Irod ar fi vrut să îl salveze, însă îi promisese Salomeei să îi dea «până la jumătate din împărăție». Am spune că Irod era în stare ca Salomeea să îi devină co-tetrarh.
Părintele Nicolae Steinhardt spune că «netotul de Irod, dacă era inteligent, ar fi putut să spună, ca o expresie a dragostei ce o nutrea față de Ioan Botezătorul, că acesta cântărește mai mult decât o jumătate de împărăție»; sau că Sfântul Ioan Botezătorul face parte din cealaltă parte de împărăție. A fost neputincios.
La fel a fost și în cazul lui Hristos. Pilat, neputincios, s-a spălat pe mâini în fața celor care strigau, cu vehemență, ură și agresivitate: „«răstignește-L!», pe Cel care a avut cutezanța de a se numi Fiul lui Dumnezeu”.
Inclusiv în moartea lui, Sfântul Ioan Botezătorul se identifică cu moartea lui Hristos. Atât de mult L-a iubit! Viața Sfântului Ioan a fost viața lui Hristos. Nu a fost nici cel mai mic exces de personalitate.
Câți dintre noi, în momentul în care cineva ne atribuie niște calități și ne urcă pe un piedestal (despre care știm, în fața propriei conștiințe, că nu merităm să stăm acolo), am putea spune că nu suntem cei despre care vorbește? Dar nu într-o manieră falsă, pentru a-l determina pe cel care ne laudă să pluseze cu acestea? Noi am vrea să creștem în dauna celor din jurul nostru. Am vrea să ne realizăm profesional, dându-i la o parte pe cei din preajma noastră. Câți am putea spune „eu vreau să crească celălalt și eu să mă micșorez?” Aceasta este dragostea autentică, când ne micșorăm pe noi înșine și îl lăsăm pe celălalt să trăiască în noi. Sfântul Apostol Pavel a împlinit acest cuvânt. S-a micșorat pe sine și L-a lăsat pe Hristos să se vadă în tot ceea ce el săvârșea (cuvânt, atitudine, simțire). El însuși a mărturisit: «nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine».
Acestea nu ne sunt imposibile. Când ne este dragă o persoană și o iubim foarte mult, ea umple sufletul nostru. Este referința vieții noastre. Devine ca un centru al vieții noastre. Conținutul vieții celuilalt devine conținutul vieții noastre. Aceasta este minunea dragostei! Așa ne preface dragostea, când cineva ocupă un loc special în inima noastră.
Acest lucru l-a împlinit Sfântul Ioan cu asupră de măsură, față de Cel pe care a fost chemat să Îl slujească.
Noi avem tentativa de a ne scoate în evidență calitățile, de a ne pune în centrul atenției. Nu ne smerim și nu ne punem în vreun con de umbră, când suntem în lumina reflectoarelor. Sfântul Ioan Botezătorul s-a retras la momentul potrivit. Când Hristos S-a arătat lumii, pe malurile Iordanului, el a mărturisit: «iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii» (cea mai frumoasă și dreaptă mărturisire despre Hristos). Sfântul Ioan a avut conștiința încheierii misiunii sale. Nu a rămas, în continuare, pe „scena” propovăduirii. S-a retras pentru că trebuia, la modul real, să Îl lase pe Hristos să crească.
Câți dintre noi avem capacitatea de a ne retrage la momentul oportun, în care să spunem: „gata, s-a încheiat misiunea ce mi s-a încredințat?”; să ne retragem fără să fim nemulțumiți de decizia care s-a luat în privința noastră? Foarte puțini, pentru că suntem îmbătați de putere! Când puterea ne hipnotizează, credem că suntem veșnici, indispensabili și de neînlocuit. Atunci ne comportăm imatur.
Dacă îl vom urma pe Sfântul Ioan Botezătorul și vom împlini cuvântul pe care el l-a spus, vom fi, cu adevărat, ucenicii lui Hristos. Să se vadă aceasta prin toată viața noastră, de la cele mai simple gesturi – toate să trimită la Hristos. Să fim recunoscuți că suntem ai lui Hristos chiar și de cei care sunt într-o formă de expectativă sau chiar de ostilitate față de învățătura Bisericii.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro
