Căsătoria civilă și înmormântarea ortodoxă. Sunt compatibile?

Pr. Panteleimon Krouskou

Zilele acestea am încercat să-mi adun câteva gânduri și să răspund la câteva nedumeriri pricinuite de postarea care circulă pe internet, referitoare la o scrisoare de protest a unui cetățean adresată unui episcop a unei mitropolii din provincie, care a interzis să se facă slujba de înmormântare unuia care avea numai căsătoria civilă.

De obicei părerea obștească și mai ales a creștinilor ortodocși, a generat manifestarea unor neliniști de natură neo-umaniste, care trădează, după părerea mea, analiza superficială a subiectului și totala ignoranță a viziunii ortodoxe, ignoranță care se datorează legăturii de suprafață și totdeauna sentimentală, pe care o au grecii contemporani, cu credința și Biserica.

La început nu voi intra în procedura de a confrunta cele scrise cu protestul, căci consider mai rațional, potrivit criteriilor lumești, ca un om care recent a trăit doliul și respingerea, să se încarce cu indignare și să fie condus la expresii exagerate.

Însă cât de raționale sunt argumentele lui, argumentele tuturor celor care s-au întocmit și s-au identificat cu el, potrivit criteriilor ortodoxe?

Pentru a ne ușura, să cercetăm câteva din contestațiile survenite și argumentele, unul câte unul, pentru a ajunge la esența subiectului:

1. Înmormântarea are un caracter de basm și nu este Taină. De asemenea Biserica înmormântează ucigași, dictatori și luători de camătă, nu și pe cei care au avut numai căsătoria civilă.

Se poate ca înmormântarea să nu fie una din cele șapte Taine, pe care teologia scolastică le atribuie Ortodoxiei, totuși este o ierurgie, un eveniment bisericesc cu caracter de taină. Mai concret, ea are caracterul ieșirii și petrecerii sărbătorești a creștinului ortodox care s-a nevoit pentru Hristos, care se manifestă în deosebita cinstire a trupului și în slujba de înmormântare. De asemenea, are și un puternic caracter didactic pentru cei vii, de vreme ce accentuează realitatea deșertăciunii, a judecății și a inevitabilității morții. În sfârșit, are și scopul de a se ruga pentru odihna celui adormit. Așadar, înmormântarea nu are un caracter mângâietor și nu se face pentru rude. Acest iubirism apusean ne-a secătuit duhovnicește. Adevărul nu se sprijină pe sentiment. Pornim cu credință în Învierea lui Hristos și în învierea de obște și nu rămânem la mângâierile omenești. Preotul nu este magicianul care va alunga răul prin prezența sa, printr-o înmormântare elegantă și prin cuvinte de mângâiere. Ci el este cel care va trimite pe fiul său în patria celor vii, insuflând credința în Înviere. Cuvintele de mângâiere sunt omenești și absolut necesare. Biserica are și o rugăciune specială pentru cei în doliu. Cu toate acestea, rolul preotului nu este cel al bocitoarei sentimentaliste.

Această cinste a înmormântării sărbătorești se atribuie tuturor ortodocșilor botezați, independent de poziție și calitate morală. În puține cuvinte, toți sunt petrecuți ca niște sfinți și ca niște mădulare preaslăvite ale Bisericii. Pe de altă parte este sigur că toți sunt păcătoși și nimeni nu este fără de păcat. Cu toate acestea, Biserica procedând ca o mamă, păstrează tuturor mădularelor ei această cinste sărbătorească. Să accentuăm cuvântul mădulare ale ei și absența criteriilor morale. Cel care rămâne numai la săvârșirea căsătoriei civile se situează în afara Bisericii. Unul ca acesta acceptă în mod public că nu-l satisface și nu-l interesează Taina Cununiei ortodoxe, ci de ochii lumii pecetluiește legătura sa nelegitimă printr-un contract lumesc, pecete care substituează Taina și care este o aprobare din partea statului și a mediului social. Adică nu distinge, insuflat fiind de un spirit modernist, binecuvântarea lui Dumnezeu de încuviințarea societății. În puține cuvinte, pune pe aceeași treaptă acceptarea socială cu conștiința sa bisericească și participarea lui la Tainele Bisericii. De fapt el disprețuiește Taina Bisericii. Așadar, nu criteriile morale îl îndepărtează de înmormântare, ci cele ecclesiologice. Dacă nu faci căsătorie ortodoxă, nu ai nevoie nici de înmormântare ortodoxă. În ce te-ai nevoit și ce ai mărturisit ca să meriți această cinste?

2. Căsătoria civilă este o opțiune a ortodoxului, dar mai ales atunci când există impedimente canonice.

Căsătoria civilă este despărțire de Biserică de bună voie, iar nu alegerea cuiva care vrea să trăiască conștient în Hristos și să pecetluiască, potrivit rânduielilor bisericești, fiecare faptă a trăirii sale. Desigur este alegerea fiecăruia și mai ales susțin – iar pentru unii poate fi smintitor – că cei mai mulți care vin la căsătoria ortodoxă ar trebui, respectându-se pe ei înșiși și Biserica, să aleagă altă soluție. Din păcate, Sfânta Taină a Cununiei a luat dimensiuni folclorice, care ajung până la blasfemie. Așadar, incomparabil mai cinstit ar fi fost alegerea cununiei civile.

semnaturi_starea_civila

Din acest punct de vedere sunt un călduros susținător a ei. Mai ales în relația sau în absența relației noastre cu Dumnezeu trebuie să fim și cinstiți și, prin urmare, liberi. Așa cum cununiei religioase îi urmează cândva înmormântarea după rânduielile creștine, tot astfel și cununiei civile trebuie să-i urmeze înmormântarea civilă, care nu este rară în zilele noastre. Și de vreme ce înmormântarea ortodoxă nu are un caracter de basm, nu există nici un motiv ca cineva, care nu a ales cununia ortodoxă, să fie înmormântat ortodox. De asemenea, într-o epocă în care se face atât de mare caz despre drepturile omului și despre libertate, nu este o fățărnicie să înmormântăm ortodox pe cineva care nu L-a ales pe Hristos câtă vreme a trăit. Nu abuzăm oare de libertatea lui personală, chiar dacă nu-i facem un rău, ci un bine?

Despre impedimentele canonice care par a fi o soluție pentru căsătoria civilă, cred că nu trebuie să fim animați de un spirit juridic.

Sfintele Canoane nu se comentează. Fie se aplică întocmai, fie se face pogorământ și nu se mai pun în aplicare. De asemenea, cununia ortodoxă care urmează uneia civile nu este neapărat o „acoperire”, ci poate fi și rezultatul unei căințe sincere și a unei schimbări venite din cercare. De altfel, câte alte impedimente legate de subiecte mai serioase trecem cu vederea în numele toleranței și dragostei noastre creștinești? În practică se observă fenomenul ca oameni tineri și neinformați să treacă mai întâi pe la starea civilă și după aceea pe la Biserică, numai și numai pentru că aceasta o impune o nenorocită conjunctură, după care cu sinceritate se întreabă de ce au intrat în procedura cununiei civile.

3. Biserica nu poate trimite pe nimeni în iad. Judecător este numai Dumnezeu și suntem datori să ne rugăm pentru toți.

Lepădarea înmormântării nu arată sfârșitul celui adormit, nu apucă înaintea judecății lui Dumnezeu, nu-l lipsește pe nimeni de dreptul și de obligația de a se ruga pentru odihna sufletului celui adormit. Dimpotrivă, pune înaintea tuturor mai plăcut pe cel mort, pentru că îl smerește înaintea oamenilor, iar această smerenie atrage mai ușor milostivirea și îndurările lui Dumnezeu. Vrednic de consemnat este faptul că mulți sfinți au dorit să rămână neîngropați sau să fie smerit trupul lor mort, pentru ca, prin această înjosire a lor, să afle milă la Dumnezeul duhurilor zdrobite și smerite. Nici un creștin de astăzi nu este mai milostiv decât Sfinții Părinți, care ne-au dăruit Legea lui Dumnezeu. De aceea să lepădăm iubirismele superficiale care hrănesc sentimentalismul oamenilor mediocri.

4. Preoții fac abuz de putere.

Preoții nu au picat din Cer, nu sunt judecători sau legislatori, nu sunt aici ca să stăpânească, ci ca să slujească. Se pleacă LEGII LUI DUMNEZEU și hotărârilor sinodale și bisericești acceptate universal și sobornicește, și sunt obligați să le pună în lucrare. De asemenea, nici un preot nu este robul voii omenești, ci numai celei dumnezeiești. Rob al lui Dumnezeu. Prin urmare, nu este vorba de abuz de stăpânire, ci de ascultare față de experiența bisericească.

5. Preoții văd în cununia civilă pierderea câștigului și a „clienților”. De aceea vor să câștige în schimb de pe urma înmormântărilor.

Este foarte limpede că de multe ori trăim comportamente smintitoare de comercializare a Credinței și a Tainelor. Cu toate acestea, aceste purtări preoțești nu sunt independente de abaterea morală și duhovnicească a întregii societăți a oamenilor. Trebuie să încetăm să le filtrăm și să le judecăm pe toate cu criterii negustorești. Pe lângă faptul că preoții își au veniturile lor de la Jertfelnic, în mod legal, iar nu abuziv – așa cum vrea basmul puritan al „slujirii puritaniste”, care le priește creștinilor naivi idealizanți -, în marea lor majoritate sunt insuflați de idealuri înalte și de sentimentul responsabilității și nu sunt niște înșelători cum le place presei și societății să-i prezinte, evidențiind exagerat excepțiile jalnice. Păstorul, ca un doctor și duhovnic bun este dator să atragă atenția și să înfiereze înșelăciunea „cununiei” săvârșită în afara Bisericii, pentru a apăra turma, desigur dacă turma continuă să fie interesată de o trăire ortodoxă. Nu interzice nimănui nimic, ci are datoria să arate calea. Dacă vrei să trăiești ca un creștin ortodox, să mergi pe aici. Pe acolo este prăpastie.

Referitor la subiectul „răzbunării”, este cu neputință unui om care ține doliu să gândească limpede și să înțeleagă în ce poziție dificilă se află episcopul care este chemat să rezolve o astfel de problemă serioasă. Pe toate le judecă prin prisma indignării și a amărăciunii. Nimeni însă nu are intenția de a se răzbuna pe cineva. Am spus și mai sus că preotul este supus unei legi aspre, pentru care va fi judecat și va da răspuns.

6. Prin această purtare Biserica îi alungă pe oameni.

Din păcate astăzi vrem o Biserică „ca la carte”. Să ne ascundă adevărul, să ne aurească pastila, să ne împlinească tot felul de servicii, să oficieze slujbe și Taine la comandă ca un supermarket religios sau să elibereze tot felul de certificate ca un oficiu de stare civilă.

Biserica, așa cum nu este un club al celor „puri”, tot astfel nu este un club al clienților pietiști cu pretenții. La Biserică venim ca să ne transformăm noi, iar nu cu pretenția egoistă să o transformăm noi pe ea. Să ne schimbăm, iar nu să schimbăm. Ea este principiul nostru, iar nu noi principiul ei. Nici unui fel de prozelitism sau impresionism nu trebuie să i se jertfească înaltul adevăr. Unde este oportunism, acolo este și minciună. Unde este înșelătorie, acolo este și compromis.

Cel care recurge la cununia civilă va trebui să cunoască de mai înainte rânduielile Bisericii, care sunt publicate și cunoscute de toată lumea, pentru a nu se indigna în ultima clipă, ca unul care a picat de pe altă planetă. Biserica nu este datoare să se justifice înaintea oricui în privința acestui subiect. Poziția este dintru început clarificată.

De multe ori, părăsind biserica, pur și simplu părăsim un spațiu și un loc care nu satisface imaginea și punctele noastre de vedere, pe care le aveam de mai înainte despre ea. În biserică trebuie să intrăm goliți de voia proprie și de prejudecăți.

Hristos Se deșartă, dar nu Se golește; Se dăruiește, dar nu Se împuținează. Dispariția (moartea) este o urmare care se răsfrânge numai asupra oamenilor.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

Total
20
Shares
Previous Post

Disprețuirea dumnezeieștii Împărtășiri

Next Post

Liniştea sufletească

Related Posts