Tăcere și rugăciune. Cazul gadarenilor

Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei)

Apostol Romani 10, 1-10

Fraților, bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință, deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și căutând să statornicească dreptatea lor, dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârșitul legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: «Omul care o va îndeplini, va trăi prin ea». Iar dreptatea din credință grăiește așa: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morți! Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta și în inima ta», – adică cuvântul credinței pe care-l propovăduim. Că, de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire.


Evanghelia Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.


Ceea ce frapează în fragmentul evanghelic al acestei Duminici este tăcerea debordantă și descurajatoare a omului posedat de cel rău. Deși Îi ies în întâmpinarea Mântuitorului, gest care în sine sintetizează reflexul omului de întâlnire și comuniune cu Dumnezeu, cei doi prieteni întru viața de mormânt, loc al morții și al memoriei paralizate, nu reușesc în niciun fel să Îi spună Domnului ceva anume. Niciun cuvânt despre durerea lor, niciun cuvânt despre modul lor îngrozitor de a mai „trăi” la limita vieții și a pasivității totale în fața celui rău. Niciun cuvânt de ajutor, nicio speranță a omului în fața ajutorului de mântuire. În locul omului vorbește legiunea demonilor (cf.  locul paralel din Marcu 5, 9). În anul omagial al rugăciunii în viața creștinului, tăcerea acestor doi oameni posedați de demoni în ținutul Gadarenilor ne ajută să înțelegem mai bine care este prețul real al tăcerii omului în fața lui Dumnezeu, al lipsei de dialog între om și Dumnezeu. Viața ca antirugăciune sau ignorarea rugăciunii în viața omului are un preț.

Rugăciunea – armă împotriva diavolului

Atunci când Sfântul Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei, spunea, la începutul secolului al II-lea: „[…] Când vă adunați des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lui” (Efeseni 13, 1), avea în vedere faptul că arma cea mai importantă împotriva diavolului este rugăciunea, și încă rugăciunea comunitară, a cărei expresie este, în mod firesc, Euharistia Bisericii. Într-un prim registru antropologic, ceea ce ne face pe noi să fim oameni este caracterul nostru social (Aristotel, „omul este, după fire, animal – ființă – socială”, Politica, 1253a). Dar ceea ce ne face liberi este relația cu Dumnezeu, pentru că suntem creați după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 27) și avem în noi chemarea spre un dialog personal și spre comuniunea cu Dumnezeu. Atunci când le avem pe amândouă, puterea relației dintre noi (viața umană ca o comunitate) și puterea relației cu Dumnezeu (viața umană ca rugăciune), suntem cu adevărat liberi și puternici. Această libertate și această putere lipsesc complet din profilul celor doi demonizați din ținutul Gadarenilor. Unde nu este comuniune și unde nu este rugăciune, stăpânește urâtorul omului și al lui Dumnezeu, des­părțitorul iubirii, diavolul.

Diferența dintre oameni și porci

Mesajul evanghelic asupra diferenței dintre oameni și porci este tulburător, din următoarea perspectivă: deși oamenii pot fi mult mai necurați decât porcii (ținând cont de faptul că abisul păcatului este mai profund și mai dureros decât simpla necurăție a unui animal – porcii erau considerați animale murdare în tradiția iudaică și nu puteau fi mâncați, cf. Levitic 11, 7), sfârșitul de care au parte în fragmentul evanghelic este tulburător și devine lecție pentru noi. Chiar și sub semnul posedării de cel rău, creația iubită de Dumnezeu – omul – nu este lăsată să moară, chiar și atunci când nu mai are nicio putere în fața celui rău, când pasivitatea existenței omului devine totală și când tăcerea lui se transformă într-o paralizie dureroasă. Diavolul ar vrea să îl ucidă pe omul pe care îl posedă, dar nu poate face acest lucru datorită lucrării proniatoare a lui Dumnezeu (exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXVIII, 3), Care, și în limita posedării de cel rău, nu îi permite diavolului să ia viața omului (cf. Iov 1, 12). Iar diavolul, ca să ne învețe care este, de fapt, conținutul posedării lui, aruncă și îneacă în mare o întreagă turmă de porci, spunându-ne, dincolo de scrâșnetul nerațional al posedării, că între viața creației și posedarea diavolului nu este nicio legătură.

Realitatea de zi cu zi

Demonul, în ura lui ființială față de Dumnezeu și față de cununa creației Sale, care este omul, reprezintă pentru noi un model de existență antiteologică: apostol al morții, al antirugăciunii și al vieții antisociale (egoism maximal), al vieții „din mormânt”, al drumului pe care „nimeni nu mai poate să treacă” (simbol al relațiilor eșuate), al chinului veșnic pe care îl pregustă pe pământ în forma „iadului” din oameni sau a împietririi inimii oamenilor (la un moment dat, ca expresie a unei realități căzute și înțeleasă ca durere comunitară, un autor modern spunea: „Infernul este celălalt”, Sartre, Cu ușile închise). Tăcerea cu care diavolul își domină posedații devine tema principală a oricărei demonologii. Totul este învăluit în tăcere rece atunci când ne raportăm la rău și la răul maximal, diavolul. Diavolul se ascunde de orice revelație, sau dacă se revelează, se va revela fals, ca înșelare, mereu cu alt chip, pentru că prin chipul său nu mai poate transmite nimic, fiind golit total de prezența comunională, dialogală a lui Dumnezeu. Din această cauză, tema prezenței diavolului în realitatea de zi cu zi devine în modernitate o temă tabu, ascunsă, evitată, iar însăși provocarea răului ca dimensiune existențială este pusă sub semnul întrebării, sau al unei întrebări amânate la nesfârșit. Cel mai mare interes al diavolului este ca omul să nu știe de diavol, să îl ignore, să fugă de întrebările cu privire la diavol și ispitirile lui. Realitatea de zi cu zi este fardată în modernitate de o „neutralitate” obsesivă. În realitate, există o prezență binecuvântată în jurul nostru (lucrarea lui Dumnezeu, a Îngerilor și a Sfinților – Biserica biruitoare) și una blestemată (o lucrare antiumană a diavolului), iar atenția și discernământul nostru ar trebui să fie în permanență antrenate pentru a desluși adevărul realității de zi cu zi. Omul ajunge posedat, în măsura în care nu mai vede binele și răul din realitatea din jurul lui și se lasă îmbrăcat de ceea ce îl înconjoară, fără discernământ și fără nicio putere de răspuns. Atunci când ajunge să îi placă această realitate nedeslușită, să se hrănească din tăcerea și egoismul lui, omul va ajunge să nici nu mai vrea să își pună întrebări sau să schimbe ceva din viața lui.

Soluția: invocarea Duhului lui Dumnezeu

Slăbiciunea omului în fața diavolului se transformă în putere pe măsură ce omul cere ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune. Acest ajutor se transformă în taină a pocăinței, metanoia, schimbarea minții, a vieții și a coordonatelor existențiale ale omului. Diavolul nu vrea, și pentru că nu vrea nici nu poate să se pocăiască. Diferența dintre robia față de el și omul liber este taina pocăinței și rugăciunea de care este legată. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Catehezele sale, spune: „[…] prin cuvintele de rugăciune ale unui om, (demonul) poate fi ținut din pricina puterii Duhului Sfânt care este în om” (XVI, 19). Invocarea Duhului Sfânt care înmoaie și cea mai împietrită și posedată inimă este cheia eliberării omului din perspectiva tăcerii celei mai dureroase. Invocarea Duhului Sfânt face trecerea de la tăcerea rece a gadarenilor la rugăciunea caldă a Bisericii. Gadarenii au ales atunci să nu continue dialogul. Să nu rămână în comuniune, să nu mai invoce Duhul Mângâietor al lui Dumnezeu, Duhul Adevărului. Au ales să Îi spună lui Iisus să „plece din hotarele lor”, simbol maximal al antirugăciunii. Noi avem astăzi șansa de a rămâne, totuși, în comuniune, de a ne ruga. De a transforma Gadara lumii de azi, cu căile ei neumblate și cu tăcerea ei rece, în „cetate a Lui”, a Domnului, în Biserică, în laborator al învierii oamenilor, să transformăm „mormintele” în case, tăcerile și nerostirile dintre noi în cuvinte de rugăciune, ce eliberează omul și îl mângâie cu cea mai luminoasă stăpânire, cea a Duhului.

Pr. asist. dr. Alexandru Atanase Barna 

Sursa: http://ziarullumina.ro.


Puteţi citi şi:

Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarei

Vechile obiceiuri – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Previous Post

Viața se aseamănă cu anotimpul vara

Next Post

„Dragostea de Dumnezeu și Sfânta Biserică mi-a fost insuflată de părinții mei!” Alexandru Chiriac, bariton

Related Posts
Total
0
Share