Epistola profetică şi întristătoare a Cuviosului Ghenadie Scholarul, scrisă în luna noiembrie 1452

Sinodul acela de la Florenţa nu-l recunosc, după cum nu-l recunoaşte nici Dumnezeu şi toţi creştinii şi fiii adevăraţi ai Bisericii Răsăritene. Ca să fiu mai clar, după părerea Sfinţilor Părinţi şi după umila mea părere, consider că acel sinod a fost în mod mincinos denumit sobornicesc, ca cel al lui Constantin. Părerea mea este următoarea: pe cel care-l va pomeni pe papă sau va avea părtăşie cu cei care-l pomenesc sau va sfătui sau va încuraja pe cineva să-l pomenească, îl voi socoti tocmai ca şi sfântul sinod de la Constantinopol, care a cercetat dogma latină şi i-a osândit pe cei care credeau în ea, adică pe Vekkos şi pe cei asemenea lui.
Pomenirea papei sau a oricărui episcop nu este un lucru mic. De altfel, obştea duhovnicească a celor de aceeaşi credinţă şi ascultarea desăvârşită faţă de păstorii autentici se exprimă prin pomenire. Sinoadele şi ceilalţi Părinţi spun: „să nu facem nici măcar tovărăşie cu cei care au schimbat cugetul dreptei credinţe”. Insă mai presus de toate Domnul ne spune: „Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10, 5).
N-am să fac eretică Biserica mea, sfânta maică a ortodocşilor, primind să-l pomenesc pe papa, de vreme ce papa mărturiseşte şi crede în cele pe care Biserica noastră nu le primeşte. Cel ce mărturiseşte că papa rosteşte cuvântul adevărului, mărturiseşte că înaintaşii noştri au fost eretici.
Aceasta este părerea mea. Şi voi fi negreşit întotdeauna fără părtăşie cu papa şi cu cei care au legătură cu acesta. Fiindcă trebuie să urmăm evlavia Părinţilor noştri, de vreme ce nu avem sfinţenia şi înţelepciunea lor.
Aud că părinţii filo-catolici şuşotesc pe ascuns că unirea se va face cu nişte condiţii şi pentru o perioadă limitată de timp, amăgind astfel poporul. Consider acest lucru străin faţă de morala bisericească şi creştină şi contrar lui Dumnezeu şi a dreptei credinţe.
Unde s-a mai auzit de unire bisericească şi de unirea credinţelor cu nişte condiţii? Dacă această unire este bună, de ce să fie pentru o perioadă limitată de timp şi nu permanentă? Iar dacă este rea, de ce să se facă, fie şi măcar pentru o singura zi? Care alta ar putea fi condiţia pentru cei cu dreaptă credinţă decât ca cei care se unesc cu ei să mărturisească la fel ca ei?
Dacă, dimpotrivă, mai întâi veţi înfăptui în chip ruşinos catolicizarea pe care o vreţi şi pentru a-i amăgi pe oamenii simpli veţi impune aşa zise perioade de timp şi veţi purta discuţii nădăjduitoare, concluzia acestui demers rău va fi cea pe care am spus-o în repetate rânduri. Eu atunci, chiar dacă întregul Răsărit va merge spre Apus, nu voi merge cu ei. Şi chiar dacă întregul Apus va merge spre Răsărit, eu voi tăcea. Deja de acum tac. Căci, dacă voi toţi şi aşa-zisa voastră adunare veţi deveni latini, cu cine şi despre cine şi ce să mai vorbesc eu, smeritul Ghenadie, în apărarea dogmei patristice?
Aşadar, cuvioşi părinţi, n-am nesocotit nici interesul cetăţii. Desigur, n-am nesocotit deloc Credinţa şi interesul cetăţii, care îndeosebi depind de Dumnezeu şi de dreapta noastră credinţă către El. Fie ca Domnul să deschidă ochii tuturor. Măcar voi şi cei mai aleşi dintre voi să păzească statornică Credinţa Părinţilor, încât din pricina voastră să existe o oarecare nădejde de la Dumnezeu. Cu rugăciunile voastre să mă miluiască şi pe mine păcătosul. Oricum îmi pare tare rău.
Pun metanie. Epistola aceasta să fie citită public, încât să poată fi auzită de toţi.
(Din revista „Sfântul Grigorie”, a Sfintei Mănăstiri Grigoriou, Sfântul Munte, nr. 21/1996)
O, Părinţi sinodali, în zadar ați înălțat de dragul nostru acei stâlpi ocrotitori. In zadar ne-aţi păzit prin ameninţări. Unde este acum frica de afurisiri, unde s-a ascuns? Unde este cuvântul aspru al anatemelor? O, scrieri ale Părinţilor, care aţi fost alcătuite cu puterea înţelepciunii şi cu îndrumarea povăţuitoare a Sfântului Duh, iar acum aţi ajuns să fiţi călcate în picioare! O, ziduri care aţi înconjurat mântuirea noastră veşnică, iar acum sunteți dărâmate!
(Ghenadie Scholarul, Patriarhia Constantinopolului, Răspunsuri, voi. 3, p. 180) Evghenie Vulgaris, dascălul neamului (1716-1806).