Când suntem „doborâți” de povara crucii…

Călătoria duhovnicească spre Sărbătoarea sărbătorilor continuă! Duminicile Postului Mare reprezintă tot atâtea popasuri duhovni­cești menite să ne întărească forțele spre a birui în lupta cu păcatele ce ne împresoară, ca astfel primeniți să ne putem închina cu vrednicie slăvitei Învieri a Mântuitorului Hristos.

În Duminica a 3-a din Postul Mare am cinstit Sfânta și de viață făcătoarea Cruce, prin care Marele Răstignit a stricat porțile iadului și ne-a redeschis Raiul zăvorât de demult prin neascultarea protopă­rin­ților noștri.

Dincolo de semnificația zilei și de bucuria ce ni s-a oferit prin serbarea liturgică atât de impresionantă, aș vrea să mă opresc asupra unui verset din textul Sfintei Evanghelii citite la Dumnezeiasca Liturghie: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.

Tâlcuitorii textului evanghelic au căzut de acord că luarea crucii presupune, de fapt, ca fiecare dintre noi să-și asume în mod liber și responsabil viața, cu clipele ei fericite, dar și cu cele cernite, uneori apăsătoare. Am întâlnit la unii semeni situații existențiale cu totul aparte, cu necazuri ori suferințe greu și de imaginat, darămite de suportat. I-am compătimit pe acești oameni și i-am admirat pentru că nu doar și-au luat crucea, asu­mân­du-și viața, ci, în tăcere, cu smerenie, au învățat și să suporte suferințele crucii exis­tenței lor.

Adeseori ni se întâmplă să suferim, să fim nedreptățiți, insultați, acuzați pe nedrept, să trecem prin situații ce ne aduc la limita răbdării, făcându-ne, zicem noi, imposibilă purtarea crucii. Ce-i de făcut atunci? Răspunsul ni-l oferă Sfântul Nectarie Taumaturgul, el însuși un om care întotdeauna și-a purtat crucea cu demnitate, smerenie și necurmată nădejde: „Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă Golgota spre Înviere”. Iată niște cuvinte mângâietoare și esențiale pentru fiecare dintre noi, mai cu seamă în momentele învolburate ale existenței, când simțim povara crucii apăsătoare, când am ajuns la capătul răbdării, când nu mai vedem nicio ieșire, când… totul pare fără sens. Nu-l putem bănui pe Sfântul Nectarie de ușor diletantism, căci toată viața lui a fost o cruce, iar perioada suferinței pricinuite de cancer, chiar o culme, aproape imposibil de urcat. Sfaturile Cuviosului și Tămăduitorului Nectarie nu reprezintă o ticluire frumoasă de cuvinte, nici măcar o miș­cătoare ipoteză de viață, ci s-au născut din suferința personală, din experiența purtării propriei cruci.

Se iscă fireasca nedumerire: de ce Hristos Dumnezeu îngăduie astfel de „cruci”? Cu sigu­ranță, El nu-Și alimentează fericirea din nefericirea noastră, măreția Lui din chinul nostru. În final, toate au o logică, deși nu întotdeauna izbutim să o identificăm pe deplin.

Gândul că Dumnezeu nu ne pune pe umeri poveri pe care noi nu am putea să le ducem ne face mai încrezători, arătându-ne limpede că purtarea crucii, asumarea vieții, este pentru noi toți cale către Cer. M-a impresionat în chip deosebit o cugetare citită recent: „Îmi place când Dumnezeu îmi strică planurile făcute de mine, înainte ca acestea să mă distrugă”.

Peste toate, ducându-ne pro­pria cruce, adeseori îngreuiată de păcatele și patimile noastre, să nu uităm că Îl avem pe Hristos alături. Da, chiar și în astfel de împrejurări, Domnul ne rămâne a­proape. Diferența fundamentală este că noi ne gârbovim din pricina propriilor scăderi, pe când Mântuitorul căra Crucea îngreuiată de păcatele altora, ale întregii umanități. Și nu numai atât! Oricând ne pră­bușim pe parcursul vieții noastre sub greutatea crucii, Mântuitorul nu ne părăsește, ci Se arată solidar cu noi. Să ne amintim de calea însângerată pe care a pășit Domnul în drumul către Răstignire. Îndreptându-Se către Golgota, ca om copleșit de povara Crucii, a căzut în pulbere, făcându-Se solidar cu noi toți în prăbușirile noastre. Îndată I-au adus pe un om, un străin, Simon din Cirene, care I-a ajutat Răstignitului pentru oameni să-Și poarte Crucea până la locul supliciului. Acum Fiul lui Dumnezeu este, pentru toți, pentru fiecare dintre noi, acel „Om” Care ne ajută să ne ridicăm din cădere și să ne ducem Crucea. Această încredin­țare ar trebui să ne facă mai ușoare atât chemarea, cât și asumarea crucii.

Arhim. Mihail Daniliuc

Sursa: http://ziarullumina.ro