O româncă despre Ortodoxia din Madagascar
Dacă ai dragoste necondiţionată de Dumnezeu şi de aproapele, dacă te dedici trup şi suflet unei cauze, atunci Domnul lucrează şi împlineşte cele de folos, aducându-ţi pace, mulţumire şi bucurie. Mihaela Motoc, o studentă din Sibiu, a avut un vis: să ajungă să facă misiune într-o ţară în care unii nici măcar cu gândul nu ajungem – Madagascar. Iar Dumnezeu i-a împlinit acest vis, căci „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoaşterea adevărului” (1 Timontei 2:4) şi de aceea Îşi trimite aleşii peste tot în lume, pentru propovăduirea Evangheliei. (R.T.)
– Mihaela, ce te-a atras înspre Madagascar şi cum ai ajuns să iei parte la misiunea Bisericii Ortodoxe în aceste ţinuturi?
– Începutul a fost la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde am avut o discuţie cu un profesor despre misiunea şi despre suferinţa celor din Africa, apoi am citit şi o carte, „Misiunea creştină printre vrăjitorii din Africa”, a Părintelui Damaschin Grigoriatul.
Pe urmă, când am vizitat Mănăstirea Perişor de lângă Mediaş, era acolo în vizită un monah din Athos care am descoperit ulterior că era chiar Damaschin Grigoriatul. Am ajuns şi eu în faţa lui, iar primele mele cuvinte au fost că îmi doresc să fac misiune în Africa – eu neştiind cine este dânsul. Aşa mi-a dat Dumnezeu să îi spun. Dânsul mi-a spus că face misiune în Africa de foarte mulţi ani, că e nevoie de ajutor în Africa şi că dacă pot să ajung, e foarte bine, doar că trebuie să fac rost de bani de drum.
– Ce ştiai sau ce ai aflat apoi despre istoria Bisericii Ortodoxe din Madagascar?
– M-a impresionat să văd că acolo chiar este o lume în care poţi regăsi ceea ce a fost în perioada apostolică. Totul a început cu Arhimandritul Nectarie (Kellis), un grec emigrat cu familia în Australia şi ajuns bancher renumit. Dar pe el nu-l interesau banii şi mereu cugeta mai mult la cele ale lui Dumnezeu. Într-o zi, a ajuns acasă, a luat avionul şi s-a dus în Grecia. A ajuns într-o Biserică, a vorbit după slujbă cu episcopul care oficia acolo şi a rămas în Athena să facă Facultatea de Teologie, după care a devenit ieromonah. A revenit apoi în Australia şi, pentru că familia lui avea foarte mulţi bani, a întemeiat un centru cu Biserică, o redacţie de ziar, un radio, un trust de presă.
A simţit în inima lui chemarea spre propovăduire în spaţiul african, pentru că acolo realmente este nevoie. La baza misiunii Arhimandritului Nectarie a stat, după cum mi-au spus mai mulţi, chiar intervenţia Sfântului Nectarie din Eghina. A fost exact ca apostolii. Arhimandritul Nectarie a ajuns mitropolit şi a fost trimis în Madagascar. Era primul cleric ortodox care a ajuns în Madagascar. Cu timpul, a făcut multe lucruri, printre altele a construit catedrala Sfântul Nectarie chiar în centrul capitalei, Antananarivo. În 2004 a fost însă acel accident groaznic, în care şi-au pierdut viaţa şi el, şi Patriarhul Petru al VII-lea şi alţi patru mitropoliţi şi 11 arhimandriţi.
A venit după el Mitropolitul Ignatie (Sennis), actualul întâi-stătător al Bisericii din Madagascar, care face parte tot din Patriarhia Alexandriei şi a Întregii Africi. Înalt-Preasfinţitul Ignatie a dezvoltat şi mai mult Biserica de acolo – când a venit el era practic jumătate din cât este acum.
Acolo lucrurile sunt invers faţă de situaţia de la noi, pentru că dacă aici noi ne susţinem Biserica, acolo oamenii sunt atât de săraci încât situaţia e invers: Biserica este cea care îi aşteaptă cu o cănuţă de lapte cald – lapte-praf! – pe care îl primesc din Australia în saci mari, şi nişte biscuiţi proteici. Pentru asta vin oamenii de la distanţe de câţiva kilometri, cu copiii în braţe, pe jos, cum pot, că e frig, că plouă, cum o fi. De multe ori, asta e singura hrană a lor.
Primul meu popas în misiune a fost la Manakara, unul dintre cele şase oraşe importante, în afară de capitala Antananarivo. Aici m-am întâlnit concret cu suferinţa oamenilor. Oamenii din Manakara sunt, într-adevăr, suferinzi şi primul impact pentru mine a însemnat enorm, pentru că mi-am dat seama că noi, românii, nu suntem muritori de foame. Avem probleme, avem situaţii dificile în ţara noastră, dar cu adevărat muritori de foame nu suntem, cum am văzut acolo. Se vede pe chipul lor, se transmite starea lor şi îţi vine să plângi doar văzându-i. Pe de altă parte, sunt şi feriţi de alte aspecte ale lumii noastre – viaţa lor e simplă, foarte-foarte simplă. Ne bucurăm că s-au construit aceste Biserici, când am plecat eu erau o sută unsprezece Biserici în toată insula, din care şapte sunt în capitală. Misiunea e făcută să le câştigăm inimile oamenilor prin a le da răspunsuri şi prin a le arăta ceva concret, prin propriul model şi prin dăruire – şi ăsta e un lucru pozitiv.
Să nu uităm suferinţa lor şi foametea! Nu degeaba li se spune „lumea a treia”. Am avut situaţii în care copiilor prietenelor mele de acolo le curgea sânge din nas sau plângeau, şi mi s-a explicat că plângeau de dureri banale, pe care noi le rezolvăm uşor aici, dar părinţii copiilor de acolo nu au medicamente, nu au un antinevralgic sau o banală pastilă. Stai şi plângi lângă copil, aşteptând să îi treacă durerea! Nu mai vorbim de alte boli, cum ar fi poliomielita, care îi afectează pe foarte mulţi. Am văzut foarte mulţi oameni afectaţi fizic, în special vederea şi funcţiile locomotorii le sunt afectate. Asta e provocarea, că noi trebuie să le arătăm dragoste şi să le arătăm că suntem egali.
Cu fetele am început să fac nişte lecţii de engleză pentru şcoală. Le citeam, vorbeam, făceam mâncare împreună. Văzând copiii de la Biserică, m-am gândit că ei au predilecţie pentru cântat la strană. Am făcut un cor şi părinţii au fost anunţaţi să îşi aducă copiii la Biserică pentru a forma acest cor. Era chiar înainte de Sfintele Paşti, aşa că le-am pregătit nişte cântecele cu ajutorul unei prietene, Rebecca. Am avut chiar şi unul în limba română. Am fost uimită cât de repede au prins. Erau foarte bucuroşi, nu mai plecau din Biserică. Stăteam foarte mult timp împreună şi nu mai reuşeam să fac alte activităţi, foarte greu mă despărţeam de ei. Erau foarte drăgăstoşi.
Revenind la propovăduire, nu le câştigăm inimile prin strategii, cum au protestanţii, care vin la uşă şi încearcă să te câştige prin diverse tertipuri. Nu, Ortodoxia trebuie să câştige inimile oamenilor prin viaţa trăită – asta e părerea mea, şi cu ea am şi plecat acolo.
Am simţit acolo lucrarea lui Dumnezeu, am simţit că nu sunt singură şi că Maica Domnului îmi dă ajutor, pentru că, altfel, eu sunt o fricoasă. Multe lucruri cu care m-am confruntat nu cred că le-aş fi putut face faţă singură – asta îmi mărturiseşte şi soţul, şi familia, toţi cei care mă cunosc şi m-au cunoscut. Dacă iubeşti mult şi există afectivitate în sufletul tău şi în relaţiile interumane, cred că ai puterea să depăşeşti chiar şi problema limbii.
„Sfânta Liturghie le-a mişcat ceva în inimă”
– Ai cunoscut malgaşi convertiţi la Ortodoxie?
– Da, Doamna Christina şi Domnul John Lala, care au făcut din casa lor Biserică. Care e povestea lor: el este judecător şi are o situaţie financiară mai bună. Au un televizor – cu purici, alb-negru, dar îl au. Într-o zi au dat drumul şi în acel moment tocmai era Sfânta Liturghie şi s-au uitat, din curiozitate mai mult. S-au uitat la toată slujba şi ceva s-a produs în inima lor. Au fost fascinaţi, ascultând Sfânta Liturghie, şi le-a mişcat ceva în inimă şi au simţit că e ceva aici – aici e ceva divin. La foarte scurt timp după aceasta, l-au căutat pe Înalt-Preasfinţitul Ignatie să vorbească cu dânsul. Au urmat trei ani de catehumenat, trei ani de pregătire pentru Botez.
Sunt, într-adevăr, deosebiţi. Şi-au pus casa la dispoziţia Bisericii. Au cedat camerele şi au transformat casa în Biserică. Acolo se slujeşte, se ţin cateheze. Doamna Christina şi-a luat în serios rolul. Ea merge pe insulă în zona Tuléar. Aici e durere, mor copiii pe capete. Ca să vă daţi seama ce înseamnă: nu au nici apă! Aşteaptă din nord, de unde vin foarte multe cisterne cu apă, o dată pe lună, doar o dată pe lună au posibilitatea să trimită cisterne cu apă din râu. Ei sunt adaptaţi, dar eu dacă aş bea aş muri – noi doar apă îmbuteliată putem bea.
Doamna Christina cunoaşte suferinţa celor de acolo. Dânsa merge şi propovăduieşte Evanghelia acolo. Pune un punct pe hartă şi merge acolo şi le vorbeşte oamenilor despre Iisus, despre Biserica noastră, despre cum s-au convertit ei.
– În afară de Doamna Christina, ce alţi oameni deosebiţi care fac misiune acolo te-au impresionat?
– Doamna Olga şi soţul ei, Domnul Iannis, apropiaţi ai Înalt-Preasfinţitul Ignatie, şi care sunt acolo de opt ani. Ea este şi foarte ataşată de malgaşi, în tot ce face are răbdare şi dragoste – cu copiii, cu bătrânii –, e o ascultătoare. Ea e un model pentru mine în primul rând pentru răbdarea asta pe care o are faţă de oameni, de preocupările de zi cu zi. S-a dăruit, îi mângâie pe toţi. Şi Domnul Iannis face multă rugăciune, e un om al rugăciunii, dar şi un om al scrisului, mai face şi icoane. Malgaşelor le plac foarte mult icoanele. Când am fost cu Înalt-Preasfinţitul, le-am dăruit icoane, cărţi, şi de icoane se bucurau foarte mult.
Vreau să vă spun şi de o altă convertire la Ortodoxie, a prietenei mea Rebecca. La Biserica de la orfelinatul cel mare, construit cu fonduri din Australia şi cu ajutorul unor greci, acolo e o Biserică pe care a vizitat-o Preafericitul Patriarh Theodor al II-lea. Doamna Rebecca şi soţul ei au văzut că a venit o personalitate în oraşul unde locuiesc ei şi că sunt mulţi oameni adunaţi. Au fost şi ei să vadă despre ce este vorba – toţi se strâng la astfel de evenimente, se adună să vadă. Au stat şi ei prin preajmă. S-a făcut ca ei să ajungă chiar lângă uşa Bisericii unde era Preafericitul şi, după mărturisirea sa, Preafericitul a bătut în uşă – erau rugăciunile specifice – şi uşa s-a deschis singură, aşa mărturisesc ei, şi au şi simţit ceva. Ei au zis că a fost o minune, că nu era nimeni care să deschidă uşile. Ceva i-a atras, au simţit şi au zis că acela – Preafericitul – e o persoană sfântă, că în Biserică e sfinţenie. Aşa mi-au mărturisit, că ăsta este motivul pentru care au trecut la Ortodoxie.
„Oamenii simt că se întâmplă ceva”
– Cum sunt preoţii de acolo şi care este atmosfera de la slujbe?
– Acolo se hirotonesc preoţi malgaşi, pentru că au seminarul teologic de la Alasura. Mai sunt şi ieromonahi din Muntele Athos, cum e cazul Părintelui Policarp, care are o misiune destul de frumoasă, chiar dacă e într-un sat trist, la Tuléar. La capela din hospice programul de rugăciune este în fiecare zi de la şase şi jumătate dimineaţa, cam 45 de minute sau o oră şi tot aşa este şi la patru şi jumătate după-masă o Vecernie. Este frumoasă implicarea copiilor la strană, a fetelor din hospice, şi bătrânii care sunt acolo.
Impactul Bisericii faţă de oameni e destul de mare. Oamenii simt că se întâmplă ceva. Copiii m-au impresionat, pentru că sunt foarte cuminţi în Biserică, unii sunt fără părinţi, dar participă Duminică de Duminică. Ei au un preşedinte pe fiecare Biserică. Soţul Doamnei Rebecca este preşedintele la Biserica de la complexul Alasura. Dincoace, la Biserica de la Doamna Christina şi John Lala, pentru mine a fost o trăire mai altfel, aici m-am simţit în mijlocul lor, al oamenilor de rând, al oamenilor cu probleme mai mari.
– Cum vezi viitorul comunităţii creştine ortodoxe malgaşe peste zece ani?
– În viziunea mea, viitorul l-aş condiţiona de ajutorul nostru, al întregii lumi, nu numai al României, dacă se reuşeşte o sensibilizare a creştinilor din lumea noastră – nu degeaba vorbim de lumile astea diferite, de „lumea întâi”, „lumea a doua”, „lumea a treia”. Oricum, acolo Ortodoxia este în dezvoltare. Eu văd că procentul creşte, şi dacă există şi acest factor, ajutorul creştinilor din zona noastră, cu siguranţă putem vorbi de o Biserică ortodoxă de mare valoare acolo, chiar cred asta. Cât m-am informat, am mai vorbit cu cei de acolo, cu Doamna Olga, cu Domnul Iannis, ei mi-au spus: „Mihaela, uite, acum am botezat douăzeci şi cinci, şi stai, nu am terminat, că pregătim din nou toate ca să mergem în satul celălalt, că şi acolo avem nu-ştiu-câţi”…
– Ai spus că ai participat la nişte Botezuri. Cum au fost?
– La Botez, de la mic la mare, copii, adulţi, bătrâni, tineri. Într-un vas mare, cu multă emoţie. Dar ce este interesant este că ei acordă foarte mare importanţă evenimentului. Erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare în ziua cu Botezul, aşa cum le aveau. Erau bucuroşi, erau încântaţi. Nu ştiu la ce nivel au conştientizat ei, că se fac cateheze cu ei, dar, oricum, manifestă bucurie, entuziasm, deschidere. Au fost vreo douăzeci şi ceva de persoane botezate. După Botez le-am oferit o icoană, o carte, ce am putut. A avut loc apoi o Cununie a unei familii cu cinci copii. A fost o nuntă sărăcăcioasă, dar pe mine m-a interesat Taina, până la urmă, care s-a săvârşit.
„Evident că te schimbă o astfel de experienţă”
– Ce ai învăţat în urma acestei misiuni?
– Am învăţat să fiu umană cu adevărat, adică mi s-a lărgit acest aspect. Dacă aici mai dai la un cerşetor, mai faci o faptă bună, mai ajuţi o persoană cu probleme şi faci fapte bune, eşti mulţumit. Dar eu acolo am învăţat ce înseamnă cu adevărat umanitate, când te dăruieşti cu adevărat. Copiii aceia m-au învăţat să iubesc. Evident că te schimbă o astfel de experienţă. Le-am spus colegilor mei că măcar două săptămâni fiecare dintre ei ar trebui să meargă acolo. Ajungi altfel. Misiunea din Madagascar m-a ajutat foarte mult să mă desprind puţin de lume, să lupt cu patimile, cu atracţiile astea din zona noastră.
– Ce gând crezi că ar transmite malgaşii unei comunităţi creştine cu o istorie în spate?
– Mă bucur de întrebare, pentru că chiar vreau să fiu glasul lor. Este un strigăt de ajutor lumesc, pentru că ei au nevoie de ajutor şi pentru trup şi pentru suflet. Noi punem întotdeauna în mod superior partea duhovnicească, ne pregătim ca şi creştini pentru Împărăţia Cerurilor, însă vreau să folosesc un citat: „Dăruind vei dobândi”. Uite, dacă pentru mine pâinea nu este o problemă, pentru că am nevoie să mă hrănesc şi trebuie să îmi procur hrana, e un lucru banal, dar dacă mă gândesc la pâinea aproapelui meu, asta presupune şi o iubire faţă de el şi o grijă, e o datorie, o datorie spirituală. Mesajul lor acesta e: „Ajutaţi-ne cum puteţi, cu ce puteţi, şi să ştiţi că existăm şi noi”. Asta vreau să spun, că ei există, că sunt acolo şi există Biserică ortodoxă în Madagascar. Eu vreau să fiu vocea lor, să le spun românilor mei, să transmit în ţara mea că am fost şi i-am văzut şi spun că ei există. Şi să nu vadă superficial suferinţa lor: „Ei sunt cu treaba lor, noi cu a noastră”. Nu. Dacă s-ar pune pe acelaşi picior de egalitate cu ei ca oameni, atunci altfel vezi cine are nevoie primul de ajutor. Şi de o rugăciune – dacă ştim de existenţa lor, să le mai trimitem câte un gând, să ne mai rugăm pentru ei.
– I-ai îndrăgit foarte mult, se simte lucrul acesta…
– Eu cred că orice om care are în el simţământul umanitar şi inima lui încă arde, nu are cum să nu îşi deschidă imediat toată afecţiunea faţă de ei, dacă începe să cerceteze situaţia lor şi să vadă că viaţa noastră e mult mai bună. Trebuie doar să lărgeşti perspectiva şi să cercetezi. Trebuie să cauţi la suferinţa omului, nu? Nu numai la omul care e lângă tine.
E adevărat, eu nu zic că toţi trebuie să facă acum misiuni cum fac eu în Africa. Eu nu zic că o misiune în ţara ta nu e la fel, dar aş transmite aşa tuturor creştinilor, tuturor credincioşilor: să îşi caute în inima lor potenţialul acesta, chemarea aceasta a lui Dumnezeu. Pentru că noi o ignorăm; ne ignorăm pe noi înşine, până la urmă. „Cine sunt eu şi care e rolul meu în Biserică?” Dacă noi ştim şi avem conştiinţa apartenenţei la Biserică, haideţi să vedem şi în interior care e rolul fiecăruia, că Biserica nu înseamnă doar preoţii care slujesc în altar, şi eu am participat la slujbă şi mi-am făcut, cum să zic, datoria, am participat Duminică, m-am spovedit, m-am împărtăşit şi totul rămâne aşa, o practică. Cine sunt eu? Nu sunt doar un om care umple un spaţiu în Biserică în timpul rugăciunii, în timpul slujbei. Cu siguranţă nu m-a creat Dumnezeu doar pentru asta şi după aia să ies şi să îmi văd de viaţa mea, de serviciu, de copii, de ce-oi mai fi având eu în viaţă. Cu siguranţă că am un rol în Biserică, un rol acolo şi ăsta trebuie să îl descoperi. Ce este minunat, în orice spaţiu este lucrarea lui Dumnezeu – că e în Madagascar, că e în România, că e în Sibiu, că e în Braşov. Lucrarea lui Dumnezeu e minunată, nu eu.
Material realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu
Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 99/Aprilie 2017
