Se spune că într-un spital, într-o anumită încăpere ședeau doi bolnavi. Unul dintre ei fiind foarte bolnav, nu se putea întoarce pe o parte sau alta, ci stătea cu privirea către ușă.
Celălalt om bolnav, cu multă milă, își luase „un canon” ca în fiecare dimineață să-i spună colegului său cum este afară, privind prin geamul camerei, făcându-i, astfel, suferința mai ușoară.
Și îi zicea:
– Afară, astăzi, este o dimineață minunată, cu pomi înfloriți, cu păsărele care cântă, cu soare, cu flori frumos colorate.
Asta făcea în fiecare dimineață, alinând într-un fel durerea celui dintâi.
Dar, într-o dimineață, cel dintâi nu l-a mai auzit pe colegul de cameră vorbindu-i nimic și, neliniștit, a chemat o asistentă și a întrebat-o ce s-a întâmplat cu el.
Asistenta i-a răspuns:
– Colegul tău de camera a trecut la Domnul, dar să știi că era mai bolnav decât tine și…era orb!
– Păi geamul, dimineata, vremea, florile, soarele, .. cum le vedea?
– Nu vedea, ”te vedea” pe tine, a răspuns asistenta, cu lacrimi și iubire.
Ceea ce faci, „aceea ești”.
Pe om îl vezi cu ochii, pe Dumnezeu cu inima.
Totdeauna există cineva care are nevoie de tine!
Totdeauna există Cineva de care și tu ai nevoie!
Nu „da din mâini”, „dă” din inimă!
Zâmbește, fiecare zi este frumoasă. Dacă vrei, „poți vedea”!
Sursa: Facebook.
