Înfăşurată în negura tristeţii, Magdalena plânge
Moartea sângeroasă a Fiului lui Dumnezeu.
Tristeţea iubirii e cea mai amară,
Căci ea pe nimeni nu mai are în lume prieten,
Şi nicio bucurie, de nicăieri.
Lacrimile-i sunt ei mângâiere,
Şi doar durerea, singurul prieten.
Sfintei Magdalena lumea i s-a făcut întuneric.
Fragilă fiinţă, ea caută lumina,
Ea bâjbâie în noapte, fără nicio nădejde.
Mormântul Lui măcar, acela-i lumina ei,
Dar iată! – şi el e gol!
„L-au furat”, gândi ea, „gol şi neuns cu miruri!”
Ea vede şi plânge cu amar, de-amar cuprinsă.
Atunci aude glasul unui om, e lângă ea:
Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?
„Mă-ntrebi pe Cine caut? Voieşti ca să mă mângâi?
Atunci, de-ai luat tu Trupul, spune-mi unde L-ai pus.”
Iisus în jos priveşte femeia care plânge
Şi-i spune blând: „Maria!”
Din inima Mariei lumina iese ca un fulger;
Ea recunoaşte glasul, blândeţea lui nespusă,
Glasul ce-i dă putere, şi-n trup viaţa-i întoarce!
Glasul ce-a vindecat bolnavi,
Glasul ce-a înviat morţii.
O, voce de viaţă-dătătoare,
O, iubită-auzire!
Maria-i în picioare şi-ntorcând capul, vede:
„Rabbuni!”, strigă ea, şi soarele răsare.
Peste Maria-Magdalena, şi peste-ntreaga lume,
Răsare-o Nouă Zi.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
