Treizeci de ani de post şi rugăciune!
Acestea nici fiarele munţilor nu le pot îndura.
Leul îşi potoleşte foamea şi răcnetul său străbate pustia
Frunzele copacilor plâng la adierea vântului
Dar tu nici plîngi, nici răcneşti, nici suspini
Iar plângerea ta pustia nu o aude.
Spune-mi, oare om eşti? Şi numele tău care este?
Cu oamenii vreodată vei dori să grăieşti?
Eu sunt glasul, glasul, glasul ce vesteşte pre Cuvântul
Fiilor lui Israel; fost-am trimis să strig
Pocăiţi-vă, popoare, căci iată, Stăpânul vine,
Aduceţi roadă bună, fiecare după puterile voastre.
Iată-L că vine! O, Minune a minunilor,
În mijlocul apelor, din cer, un foc ascuns!
Iată Mielul lui Dumnezeu păşeşte printre lupi!
Lupilor, al vostru suflet lupesc curăţiţi-l în ape!
Treizeci de ani de post şi rugăciune.
Din trupul tău, în afară de glas, ce mai rămâne?
Trupul tău topit e doar umbra glasului tău
Care vesteşte: Iată Dumnezeu vine la noi!
Trupul tău uscat ca trestia, Irod l-a ucis;
Dar glasul nu a murit, ci grăieşte, şi nimeni nu-l poate opri.
Al cui e glasul acesta? Chiar veacurile tremură la strigătul lui!
Al unui leuflămând? Nu, ci al bărbatului credinţei.
Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.
