Socrate Scolasticul, descriindu-l pe Sfântul Spiridon, accentuează: „Atât de mare era cuvioșia păstorului, încât a fost învrednicit să fie încă și păstori de oameni”. Iar în altă parte subliniază, spunând: „Astfel de bărbaţi străluceau în anii împărăţiei lui Constantin”[1].
Socrate Sozomen (444), printre altele, laudă virtutea lui Spiridon: „A cărui virtute să o arătăm, faima care este încă răsunătoare despre el” . Și: „Vrednice de admirat sunt demnitatea acestui dumnezeiesc bărbat și acrivia lui în rânduiala bisericească”[2].
Ghelasie al Cizicului (475) în Istoria sa menţionează că Sfântul Spiridon era „un bărbat în Domnul cu experienţă păstorească încă din copilărie, devotat turmei, se distingea printr-o viaţă profetică, acesta bine chivernisind episcopia, nu a încetat să păstorească propriile oi. Atât era de bun și răbdător”[3].
Gherghios Kedrinul referindu-se la Sinodul I ecumenic de la Niceea, îl caracterizează pe Spiridon un om „dintre Sfinţi” și „foarte simplu din fire”[4], subliniază esenţialul și impresionantul răspuns pe care l-a dat Sfântul ereziarhului Arie la acest Sinod.
Nichifor Kallistos îl descrie ca pe un bărbat împodobit cu Harul „Sfântului Duh, sfânt, făcător de minuni și cuvios”[5].
Mihail Glykas scoţându-și informaţiile de la Părinţii cei mai de demult, îl caracterizează pe Spiridon „mare și simplu în cuvânt”[6].
Foarte original este Theodor, episcopul de Pafos, vechiul biograf al Sfântului Spiridon, în descrierea virtuţilor sale: „Acest bărbat fericit și adevărat filozof, vrând să-și însușească dragostea faţă de Dumnezeu și faţă de toţi oamenii și cu ea totdeauna să se îndeletnicească, s-a făcut ca pomul cel sădit lângă izvoarele apelor și sârguindu-se să urmeze toată virtutea, rodește lui Dumnezeu la vreme rodul a toată virtutea. Căci fiind iubitor de fraţi, iubitor de oameni și iubitor de străini, pe toţi îi primea fără murmur, ci cu bucurie, și tuturor slujire de rob săvârșea. Se străduia ca pe toţi să-i odihnească și picioarele celor osteniţi de călătorie să le spele și să le odihnească. De toţi era dorit, de toţi iubit, de toţi cinstit, de toţi căutat. Și imitând cu râvnă toată virtutea, avea să se arate mai presus de toate patimile pierzătoare prin puterea lui Dumnezeu… Neîncetat ziua și noaptea, dându-se pe sine lui Dumnezeu, nu lăsa prilej trândăviei, ci pururea era râvnitor în toate faptele dumnezeiești. Și prin adevărata și neprefăcuta blândeţe și smerenie toată slava deșartă a călcat-o și de tot a nimicit-o…Toate patimile din trup și din suflet le-a scos, povăţuit fiind cu puterea Sfântului Duh, Care a arătat biserică și sălășluire a Sfintei și de o fiinţă Treimi pe un astfel de nevoitor al evlaviei și biruitor al patimilor”[7].
În sfârșit, Simeon Metafrastul, al doilea biograf al Sfântului Spiridon, scrie: „Era un ritor nici foarte rafinat ca stil, nici bucuros de mulţime sau de pieţe, ci simplu și liniștit, îmbrăţișând ca nimeni altul viaţa cea fără tulburare” și continuă: „închipuind cu totul întru sine petrecerea lui Iacov, s-a arătat și el păstor de oi, dar nu doar păstor, nici simplu astfel și necioplit la nărav și nepriceput la vorbă, ci cu luare-aminte la cele mai bune moravuri, atât de apropiat săracilor și bărbaţilor străini și părtaș lor, încât se arăta foarte bucuros să vorbească cu toţi oamenii și foarte darnic în a împărţi bunuri”[8].
Moralitatea, cinstea, sinceritatea, inima curată, simplitatea și smerenia sunt virtuţi care constituie condiţiile de bază ale sfinţeniei. Aceste virtuţi îl împodobeau din belșug pe Sfântul Spiridon. În afară de aceasta, el era modest, prietenos, prompt, dezinteresat, viteaz atunci când o cereau împrejurările, profund evlavios, credincios până la dăruire completă lui Dumnezeu și mai ales „scăldat” de o dragoste curată și fierbinte faţă de Dumnezeu și de aproapele. Timpul în viaţa sa trecătoare era inseparabil legat de faptele dragostei creștine. În fiecare clipă a vieţii sale cugetarea sa, gândul său, mișcările sale, faptele sale erau incluse înlăuntrul dragostei. A fost un izvor care răcorea, un soare care încălzea sufletele oamenilor. Datorită sfinţeniei sale a avut o intensă lucrare tămăduitoare. Era atât de iubitor de străini, încât biografii și imnografii lui îl comparau cu patriarhul Avraam.
Spiridon nu era un nume istoric, nici nu avea o obârșie nobilă. Părinţii lui avea o stare socială mijlocie. Singura lor garanţie era deplina lor susţinere. Lucrau din greu și, împreună cu ei, și Spiridon, care încă din anii copilăriei le-a dăruit ajutor, păscând oile tatălui său. Oare ce filozofie sau ce cugetare lăuntrică a pregătit mintea acelui gingaș vlăstar al familiei, pentru ca în viitor să rodească și să se arate un nevoitor de vârf al credinţei? Cu siguranţă neîndoielnic este faptul că în vârsta copilărească Spiridon era o fire iscoditoare, însă și potrivită pentru primirea dumnezeiescului Har. Și acel tânăr curat, care se îndeletnicea cu grija turmei părintești, trăia mai limpede și mai clar sensul profund al credinţei sale în frumuseţea naturii și în rătăcirea idilică prin creaţia lui Dumnezeu. Încă din copilăria sa avea o profundă și conștientă afecţiune faţă de Cel răstignit. Fiind un caracter liniștit și nobil, cu bunătatea ce se revărsa în comportamentul său, cucerea pe orice semen cu care se întreţinea. Și este vrednic de admirat faptul că încă din copilăria sa insufla respect cunoscuţilor și prietenilor săi.
Datorită situaţiei sale familiale, nu a fost cu putinţă să primească o cultură aleasă. A primit însă o educaţie morală. Cultura sa a venit ca un rod al viziunii autodidacte asupra lumii și a omului. Cugetarea sa se lărgea continuu prin studiul Sfintei Scripturi. În paginile ei afla totdeauna ceva folositor pentru vârsta sa, ceva care îi lărgea săraca sa cultură, ceva care dădea răspunsuri la originea lumii și la creaţia întregului univers. Prin citirea Noului Testament deschidea mai cu lesnire căile care aveau să-l conducă la Mântuitorul său. Această vocaţie a sa pentru autodidactica sa înălţare duhovnicească i-a format treptat personalitatea sa de conducător. Pentru că, așa cum se spune, nu numai că a înmagazinat cunoștinţele, pe care cu atâta dorire și osteneală le-a dobândit prin studiul Scripturii, ci se străduia după putinţă să le dea o expresie practică și să le pună în valoare prin judecata sa neexperimentată, însă fără greșeală. Și desigur, toate acestea cu ajutorul și lucrarea Harului Sfântului Duh.
Din tânăra sa vârstă avea darul de a convinge. Avea harisma de a-i povăţui pe prietenii săi la limanul cel liniștit al mântuirii sufletului.
Așa cum am spus, Spiridon era blând din fire, virtute sufletească pe care o îmbina minunat cu bărbăţia, atunci când trebuia să-i apere pe oamenii cei neputincioşi. Era înzestrat și cu virtutea dumnezeiască a răbdării. În clipele grele niciodată nu se mânia, nu se amăra, ci întotdeauna Îl slăvea pe Dumnezeu.
[1] Socrate scolasticul, Istoria Bisericească, PG 67, 104C‑105B.
[2] Sozomen, Istoria Bisericească, PG 67, 885D, 888D.
[3] Ghelasie al Cizicului, Historia Congilis, Cartea II, PG 85, 1245D.
[4] Gheorghie Kedrinul, Sinopsis Istoriki, PG 121, 548B.
[5] N. Kallistos, IstoriaBisericească, PG 146, 161‑168.
[6] M, Glykas, Biblia Universală, Secţia 4, PG 158, 469C.
[7] Theodor, episcopul de Pafos, Viaţa celui între Sfinţi a Părintelui nostru Spiridon, episcopul cetăţii Trimitundei. Vezi și Slujba și viaţa celui între Sfinţi a Părintelui nostru Spiridon, scrisă de S. Papagheorghiu, Atena 1901, Cap. II, pp. 47‑49.
[8] Simeon Metafrastul, Viaţa și petrecerea Cuviosului Părintelui nostru Spiridon, episcopul Trimitundei, PG 116, 417B‑420A.
Extras din Păstorul cel bun- Viaţa și minunile Sfântului Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni – Arhim. Antonios Pakalidis, Editura Evanghelismos.
