Sau iarăși, potrivit unei alte erminii: deoarece mulțimea preoților, cărturarilor, învățătorilor de lege și fariseilor, bolnavi de slava deșartă, arătând o falsă evlavie în moravuri și închipuindu-și că lucrează dreptatea, dar de fapt hrănindu-și trufia lor, Cuvântul spune că trufia acelora de mai sus este smochin neroditor, bogat numai în frunze, pe care, Cel care dorește mântuirea tuturor oamenilor și flămânzește de îndumnezeirea lor, îl blesteamă ca pe un neroditor și se usucă…”[1].
- Sfântul Procopie al Gazei:
„Și când s-au arătat pe pământ florile, sfinții bărbați ai creștinilor, a venit vremea tăierii, adică a lepădării iudeilor. Și smochinul (care îi simboliza pe iudei, pentru care i-a poruncit Stăpânul să nu scoată rod), după ce pleacă Hristos, nu va mai înflori niciodată, ci numai din când în când, în perioada de iarnă, va scoate niște smochine mici care nu se coc niciodată, adică niște roade mici de pocăință, care însă nu se vor coace și nici nu se vor mânca vreodată”[2].
- În Sinaxarul din Lunea Mare citim următoarele:
„În Sfânta și Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.
Smochin de roade duhovnicești lipsit
Pe sinagogă Hristos o a vădit.
Hristos o blesteamă și o usucă…
Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat şi legea de la ei şi i-a făcut cu totul netrebnici”.
- Dar și Proorocul Ieremia (cap. 24) vedem că aseamănă poporul iudeu cu două coșuri de smochine. Unul avea smochine bune și frumoase, iar celălalt putrede și netrebnice.
Smochinele bune și frumoase erau iudeii buni, care avea să-i aducă înapoi în patria lor, în timp ce smochinele putrede și netrebnice erau iudeii vicleni, care avea să-i împrăștie peste tot pământul, trimițându-le totodată blesteme, foamete, boli, războaie, sabie și multe altele.
Așadar smochinul, fără nici o îndoială, îi simbolizează pe evrei și sinagoga iudaică, potrivit spuselor Sfinților Părinți, așa cum am arătat.
Deci, într-o dimineață, și mai ales într-o vreme de primăvară, când pomii nu scot încă roade, Iisus „a flămânzit” și s-a apropiat de un smochin ca să mănânce smochine.
„A flămânzit” Stăpânul tuturor. A „flămânzit” Cel Care le-a creat pe toate din nimic. „A flămânzit” Cel care cu cinci pâini și doi pești a săturat cinci mii de bărbați, afară de femei și copii. „A flămânzit” Cel care se îngrijește de hrana zburătoarelor prin văzduh. „A flămânzit”… „A flămânzit”…
„A flămânzit Cel Care hrănește toată lumea. A flămânzit Cel Care cu cinci pâini a săturat cinci mii. A flămânzit Cel ce din pământ a făcut ochii să vadă. A flămânzit Cel ce a umblat pe valurile mării și nu Și-a udat picioarele. A flămânzit Cel ce numai cu gândul a prefăcut apa în vin… Cum să nu înseteze Dumnezeu?”[3], spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
„Căci cine mănâncă de dimineață? Împăratul, Domnul, Învățătorul. Flămânzește de dimineață, însă nu are poftă de hrană. Nu stăpânește firea, ci ca cineva nestăpânit și neînfrânat se avântă în chip irațional spre mâncare la vreme necuvenită. Și cum atunci îi mai învață pe Ucenici să postească și să nu fie biruiți de patima poftei? Aceasta nu este așa. Ci așa cum vorbește prin cuvânt, învățând prin parabole, tot așa cu fapta expune parabolele. A venit la smochin flămânzind”[4].
Așadar Acesta „a flămânzit” și dis-de-dimineață „aleargă” la smochin ca să mănânce smochine. Și fiindcă nu a găsit nimic de mâncare, din „răutate” îl blesteamă? Lucruri de râs și hulitoare.
Dar să presupunem că a flămânzit cu adevărat, deoarece era și om și avea trup, însă ca Dumnezeu nu știa oare că acel pom nu avea roade?
Să presupunem că nici aceasta nu o știa, dar nu știa cel puțin că în vremea aceea (primăvara) smochinii încă nu aveau roade? „Căci nu era vremea smochinelor” (Marcu 11, 13).
Cu siguranță că toate le știa ca Dumnezeu și Om ce era. Dar voia ca prin această faptă a Sa să ne învețe ceva mai profund și mai substanțial.
„Deoarece nu este nimic din ceea ce spune sau face Hristos care să nu aibă o mare însemnătate și să nu ascundă o oarecare taină. Absolut nimic nu face dacă nu este foarte folositor și adevărat și dacă nu ne povățuiește mintea la lucrurile cerești”[5], ne spune Sfântul Ioan cel cu cuvintele de aur.
Așadar, în Sfânta Scriptură, toate au scopul și însemnătatea lor.
A flămânzit dimineața ca să ne arate că dimineața, iar nu la amiază sau seara sau noaptea s-a interesat de om. Sau mai voia să ne spună că de dimineață, de la începutul zilei, adică de la începutul existenței neamului evreiesc, dar și de la începutul creării omului, în general, „flămânzea” și „înseta” de mântuirea neamului omenesc.
Cuvântul „dimineață” înseamnă viața prezentă, deoarece după moarte va fi deja prea târziu pentru toți, de vreme ce „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata”[6] și pentru că, așa cum știm cu toții, „în iad nu este pocăință”.
Așadar S-a apropiat de smochin. A coborât din Cer și S-a făcut om ca să vadă de aproape ce s-a întâmplat cu pomul Său, pomul pe care l-a sădit El Însuși, smochinul, adică pe evrei. A scos oare roade sau nu, după atâta purtare de grijă pe care i-a arătat-o în toți acești ani, săpând pământul la rădăcina lui, punând îngrășământ și adăpându-l? Adică trimițându-i pre proorocii Săi cu legile și poruncile Sale, ajutându-i în multe împrejurări și scăpându-i din multe primejdii, cum a fost în robia babilonică și cea din Egipt, la Marea Roșie, cu manna în pustie, cu zidurile Ierihonului și cu multe alte mii de binefaceri.
[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 14 B, pag. 117.
[2] Sfântul Procopie al Gazei, PG 87B, 1065.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 59, 587.
[4] Sfântul Ioan Damaschin, PG 96, 580.
[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 59, 587.
[6] Evrei 9, 27.
