S-a apropiat așadar de pomul Său, de smochin, de neamul iudeilor, flămânzind și însetând de roade: de credință, de fapte, de dragoste, de bunătate și de alte virtuți. Din păcate, însă, nu a aflat nici măcar o smochină, nici un rod, nici o faptă bună la iudei, la pomul Său, la poporul Său, ci numai frunze, adică tipuri, umbre, formalisme, jertfe fără milă, fără dragoste, fără conținut. „Milă vreau, iar nu jertfă”[1].
Nu a aflat credință (roade), ci numai frunze, litera Legii. A aflat numai sinagogi, rabini, învățători de lege, arhierei, „cărturari și farisei” ale căror inimă le era plină de formalism, ură și mândrie, iar tot ceea ce făceau, o făceau ca să fie „văzuți” de oameni. În loc să se îngrijească ca oamenii să nu încalce poruncile și rânduielile lui Dumnezeu, ei luau aminte ca oamenii să nu încalce poruncile și datinile lor. „Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor[2]. În loc să țină legile și poruncile lui Dumnezeu, precum și esența lor, ei căutau să țină formele exterioare. Dacă, de pildă, oamenii își spălau mâinile înainte de a mânca, dacă țineau sâmbăta, dacă respectau alte rânduieli ale Legii și altele asemenea.
Domnul nostru neaflând nici un rod, ci numai frunze – căci în cele din urmă nici pe el Însuși n-au vrut să-L primească și să creadă în El, ca în Mesia și Mântuitorul lor -, mâhnit, descurajat, dar și indignat de această situație, este nevoit să usuce acest pom, smochinul, sinagoga iudaică și tot neamul evreilor, ca popor, de vreme ce, după atâția ani de purtare de grijă și după atâta sârguință, afecțiune, dragoste, pe care le-a arătat lor, în cele din urmă nu au dat nici un rod.
Ce să facă cu un astfel de pom (un astfel de popor) care nu-i dă nici un rod? Îi este nefolositor. Un astfel de pom nu-i trebuie nimănui, căci își va pierde vremea îngrijindu-l. Singurul loc unde poate fi folosit este la foc. Să fie tăiat pentru lemne de foc.
Oare nu același lucru va face oricare agricultor la pomul care, deși îl îngrijește cu sârguință vreme de mai mulți ani, el nu dă nici un rod atunci când vine vremea să rodească? Ce să facă agricultorul cu un astfel de pom? Nu se va mai îngriji de el, ci îl va tăia și-l va arunca sau îl va folosi la foc.
În cele din urmă, Domnul nostru văzând că pomul (neamul evreiesc) s-a dovedit a fi netrebnic, l-a uscat și a sădit un alt pom (Biserica din neamuri) mai bun, mai frumos, mai puternic, mai de preț, care să poată da roade când va veni vremea lor.
De aceea, în același capitol, după referirea la smochin, le vorbește despre alte două pilde care au legătură cu prima.
În prima vorbește despre un tată care avea doi fii. Într-o zi tatăl merge la cel mai mare, întâiul născut (Israil), și-i spune să meargă la vie să lucreze. Acela a spus că va merge, însă nu s-a dus. După aceea i-a spus celuilalt fiu (neamurile) să meargă să lucreze. Acesta la început a refuzat, însă după aceea s-a schimbat și s-a dus să lucreze în via tatălui său.
În cea de-a doua pildă ne vorbește iarăși despre o vie, al cărui stăpân (Dumnezeu-Tatăl) a dat-o unor lucrători (poporul evreu) ca să o lucreze. Însă atunci, după mai mulți ani, când a venit fiul (Fiul lui Dumnezeu) celui care avea via – după ce mai înainte de aceasta stăpânul viei trimisese mulți dintre robii săi (prooroci, drepți etc.), dintre care pe unii i-au alungat, pe alții i-au chinuit, iar pe alții i-au omorât acei lucrători -, l-au omorât și pe acesta, ca să le rămână lor via.
La întrebarea lui Hristos: „Când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”, iudeii înșiși dau răspunsul: „Pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele lor la vremea lor”[3].
Prin aceste două pilde, Hristos a vrut să le spună că, deoarece nu sunt vrednici și fiindcă aveau să ajungă chiar la înfricoșătoarea faptă de a-L ucide, îi va părăsi – „iată casa voastră se lasă pustie”[4]-, își va retrage Harul și binecuvântarea Sa de la ei și vor înceta să mai fie „poporul Său cel ales”[5]. Și va da moștenirea Sa altor popoare, la alte neamuri, la neamurile idolatre până la acea vreme. „De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei[6].
Atâtea le-a spus, atâtea le-a făcut, ca să-i ajute și să-i înțelepțească, însă inima lor atât de mult li s-a împietrit, încât nimic nu au priceput. „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit[7].
Sfântul Ioan Damaschin, tâlcuind cele de mai sus, spune:
„Acestea spunându-le prin parabole, nu i-a convins. Căci a făcut ca ochii lor să nu vadă și urechile lor greu să audă. Pentru aceasta nu le-a răsărit lor lumina Evangheliei. O, nesimțita împietrire a nelegiuiților preoți!”[8].
[1] Matei 9, 13.
[2] Marcu 7, 8.
[3] Matei 21, 40-41.
[4] Matei 23, 38.
[5] Deuteronom 14, 2.
[6] Matei 21, 43.
[7] Matei 23, 37.
[8] Sfântul Ioan Damaschin, PG 96, 584.
