– Părinte, nu am înţeles când un gând este de hulă.
– Atunci când ne vin în minte închipuiri urâte despre Hristos, despre Maica Domnului, despre sfinţi sau despre ceva dumnezeiesc şi sfânt sau chiar şi despre părintele nostru duhovnicesc etc., acestea sunt gânduri de hulă. Aceste gânduri nu trebuie să le spună nimeni niciodată.
– Nici la duhovnic?
– La duhovnic ajunge să spunem: „Îmi trec prin minte gânduri de hulă despre Hristos sau despre Sfântul Duh, despre Maica Domnului, despre Sfinţi sau despre Sfinţia Voastră, duhovnicul meu”. Aceste blasfemii şi păcate sunt toate ale diavolului; nu sunt ale noastre. De aceea nu trebuie să ne mâhnim şi pentru păcatele diavolului. Când eram monah începător, o bucată de vreme diavolul îmi aducea gânduri de hulă chiar şi în Biserică şi mă mâhneam mult. Orice bârfă şi hulă pe care le auzisem spunându-se despre alţii, pe când eram militar, diavolul mi le aducea în minte despre sfinţi. Duhovnicul îmi spunea: „Aceste gânduri sunt ale diavolului. Din clipa în care omul se mâhneşte pentru gândurile necurate ce-i trec prin minte despre lucrurile sfinte, aceasta este dovada că ele nu sunt ale lui, ci vin din afară”. Eu însă continuam să mă mâhnesc. Mergeam în paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul ca să mă rog, iar atunci când mă închinam la icoana Sfântului, ea răspândea bună mireasmă. Când îmi veneau iarăşi astfel de gânduri, mergeam din nou în paraclis, unde simţeam aceeaşi mireasmă ieşind din icoană. Într-o zi, în vremea Sfintei Liturghii, la Sfinte Dumnezeule cântam şi eu încet Sfinte Dumnezeule de Nilos[1]. Atunci văd că intră prin uşa pronaosului o fiară mare, înfricoşătoare, cu cap de câine. Scotea flăcări din gură şi din ochi. Se întoarce şi-mi dă două palme, deoarece cântam Sfinte Dumnezeule. Atunci am privit în jurul meu, ca să văd dacă nu îl văzuse şi altcineva, dar nu îl văzuse nimeni. După aceea m-am dus şi i-am spus duhovnicului ce se întâmplase. „Iată, l-ai văzut! – îmi spune duhovnicul. El este. Acum te-ai liniştit?”.
– Părinte, omul înţelege întotdeauna dacă un gând este de hulă?
– Dacă pune în lucrare mintea ce i-a dat-o Dumnezeu, atunci înţelege. De pildă, unii îmi spun: „Părinte, cum este cu putinţă să existe iad? Noi ne mâhnim pentru omul ce este în închisoare, cu cât mai mult pentru cel ce este în iad!”. Dar cugetarea aceasta este hulă, pentru că astfel unii ca aceştia se arată mai drepţi decât Dumnezeu. Dumnezeu ştie ce face. Vă aduceţi aminte de cazul relatat de Sfântul Grigorie Dialogul? Odată episcopul Fortunat a alungat un diavol dintr-o îndrăcită. Diavolul, după ce a fost izgonit, umbla prin oraş în chip de om sărac, clevetindu-l pe episcop. „M-a alungat, nemilostivul!”, striga el. „Dar de ce te-a alungat?”, îl întrebă cineva. „Cum de a făcut una ca aceasta? Hai, vino în casa mea!”. Şi diavolul a intrat în casă. Peste puţin timp îi spuse gazdei: „Mi-e frig. Pune lemne pe foc!”. Iar acela a început să pună lemne în cămin; mai pune şi buşteni, ca să se încălzească. Şi după ce s-a încins bine căminul, diavolul a intrat în copilul gazdei, iar acesta, îndrăcindu-se, a sărit în foc şi a ars. Atunci acela a înţeles pe cine a izgonit episcopul şi pe cine a primit el. De vreme ce episcopul Fortunat l-a izgonit, înseamnă că ştia ceva[2].
[1] Nilos Kamarados. A trăit în Constantinopol în jurul anului 1880. A fost un muzician foarte sârguitor, care s-a ocupat de teoria muzicii bizantine şi s-a distins între cântăreţi.
[2] Vezi Sfântul Grigorie Dialogul, în Everghetinos, Tomul 1, ed. Matei Laghi, Atena, 1980, p. 510.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2012.
