Moartea unui creştin constituie un eveniment deosebit pentru membrii familiei sale, dar și pentru întreaga comunitate în care a vieţuit. Înainte de împlinirea formalităților legale care presupun constatarea decesului, eliberarea certificatului de deces, îmbălsămarea și toate celelalte, primul lor gând ar trebui să fie acela de a se ruga pentru ca sufletul lui să fie iertat de Dumnezeu pentru păcatele pe care le-a făcut ca om în această viaţă. Gândul la Dumnezeu şi la marea Sa milostivire ar trebui să biruiască orice durere, firească de altfel, care se transformă uneori într-un sentiment de disperare şi deznădejde. Întreaga comunitate creștină este îndemnată la rugăciune, prin sunetul clopotului, care se bate periodic, până în momentul înmormântării. Sunetul lin al clopotului, pe lângă faptul că vesteşte moartea unui membru al comunităţii şi îi îndeamnă pe toţi să se roage pentru el, semnifică momentul marii adunări eshatologice, care va precede Judecata de apoi, când „Însuşi Domnul, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi” (1 Tesaloniceni 4, 16). Aşa cum sună acum clopotul, tot aşa, la învierea cea de obşte, „trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi” (1 Corinteni 15, 52).
Atitudinea faţă de trupul celui trecut în veşnicie nu este una de respingere, chiar dacă pot fi întâlnite până astăzi comportamente ale unor oameni care se consideră „necuraţi” în urma atingerii acestuia sau care au un sentiment de teamă sau repulsie în acele momente. E adevărat că, în vremurile moderne, pregătirea pentru înhumare a trupului celui decedat este preluată, de cele mai multe ori, așa cum prevăd și reglementările legale, de firmele care oferă servicii funerare și care sunt obligate să respecte normele tehnice sanitare emise de Ministerul Sănătății. Dincolo de aceste norme, e bine să știm că rânduiala creştinească a pregătirii trupului celui adormit în Domnul pentru slujba Înmormântării presupune grija faţă de trupul celui adormit, care este spălat şi îmbrăcat cu cele mai frumoase haine, fiind aşezat apoi în sicriu.
Spălarea celui adormit reprezintă un obicei prezent în Biserică încă din epoca apostolică. În Faptele Apostolilor, Sfântul Luca ne istoriseşte cum Tavita, ucenica din Iope, după ce a murit, a fost scăldată şi dusă în „camera de sus” (cf. Fapte 9, 37). De spălarea trupului imediat după moarte beneficiază toţi creştinii laici, acest gest amintind de baia botezului fiecăruia. Îmbrăcarea cu haine frumoase este o preînchipuire a nestricăciunii de care ne vom învrednici la învierea cea de apoi (cf. 1 Corinteni 15, 42-44). Poate de aceea, până nu demult, creştinii îşi pregăteau cu grijă hainele cu care să fie înmormântaţi, precum şi toate cele necesare pentru trecerea la cele veşnice. Era şi este considerat un gest firesc, care arată seninătatea şi nădejdea cu care privesc adevăraţii creştini momentul morţii.
O grijă deosebită ar trebui să aibă și angajații firmelor care prestează servicii numite funerare, pentru a-și împlini misiunea cu conștiința că trupul celui decedat trebuie tratat cu respect, fiind un adevărat „templu al Duhului Sfânt” (cf. 1 Corinteni 3, 16). Pentru a preîntâmpina situațiile în care lipsește respectul cuvenit, ar fi binevenită o colaborare între Biserică și aceste firme, pentru a se ajunge la o conștientizare mai mare a felului în care trebuie să se desfășoare aceste activități, cu responsabilitate și în acord cu credința creștină, respectându-se ființa umană cum se cuvine, chiar și după ce sufletul a părăsit trupul.
După ce sunt spălate şi îmbrăcate, trupurile celor adormiţi sunt aşezate în sicriul cu care vor fi şi înmormântate, purtând pe piept o icoană, de obicei a Învierii Domnului (Pogorârea la iad), care poate fi sărutată de membrii familiei și de ceilalți credincioși la finalul slujbei de înmormântare, când are loc impresionantul ritual numit „sărutarea cea mai de pe urmă”. Poate fi şi o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus sau a sfântului pe care cel adormit l-a avut ca ocrotitor. Oricum, înainte de a fi aşezat sicriul în mormânt, icoana se ia şi, de obicei, se oferă cuiva, spre pomenirea celui răposat.
E bine să fie evitată opulența, care este asociată aproape de fiecare dată cu kitsch-ul sau prostul gust, atunci când alegem sicriul pentru cei dragi pe care urmează să-i înmormântăm.
De asemenea, obiectele care, potrivit unor așa-zise tradiții, se așază în sicriu – pieptăn, unghieră, oglindă, aparat de ras, bani sau, mai nou, telefon mobil ș.a. – nu au nici o legătură cu învățătura creștină corectă despre starea omului după moarte sau despre viața veșnică și nu ajută cu nimic la mântuirea celui pe care îl înmormântăm.
În timpul rămas până la slujba Înmormântării și înhumare, lângă trupul celui adormit în Domnul se fac diferite rânduieli de rugăciune, unele săvârșite de preot, cum sunt Panihida și slujba Stâlpilor, altele împlinite de cei din familie sau de ceilalți credincioși prezenți. De obicei, rugăciunile credincioșilor constau în citirea necontenită din Psaltire, asigurând o adevărată priveghere sau permanență a rugăciunii, de tip akimit sau neadormit, împiedicând în același timp și alte discuții sau obiceiuri neconforme cu credința creștină.
Slujba Panihidei se poate săvârşi de mai multe ori în zilele care precedă înmormântarea, fiind considerată ca o anticipare a acesteia. De altfel, rânduiala ei este un rezumat al slujbei Înmormântării: binecuvântarea şi rugăciunile începătoare, în timpul cărora preotul cădeşte trupul celui adormit, casa şi pe cei de faţă, troparele morţilor (Cu duhurile drepţilor…, Întru odihna Ta, Doamne… şi Una curată şi preanevinovată Fecioară), ectenia morţilor, cu rugăciunea Dumnezeul duhurilor… şi otpustul special al slujbelor pentru cei adormiţi (Cel Ce a înviat din morţi…), după care se cântă de trei ori Veşnică pomenire, preotul încheind slujba cu rugăciunea Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească şi cu Pentru rugăciunile…
La origine, Panihida era privegherea sau slujba de toată noaptea care se săvârşea în Biserici în ajunul unor sărbători mai importante sau cu prilejul trecerii la cele veşnice a vreunui creştin, îndeosebi în perioada persecuţiilor, când înmormântările se săvârşeau noaptea, de teama persecutorilor. Şi etimologia denumirii de panihidă arată că este vorba de aşa ceva: παννυχίς provine din cuvintele πᾶς = tot şi νύξ = noapte.
Astăzi, ea se săvârşeşte de către preot, unită cu slujba Stâlpilor, în cadrul căreia se citesc pericope evanghelice intercalate între ectenia pentru morţi şi otpus, despre care vom vorbi în următorul articol al rubricii noastre. (Va urma)
Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose
Sursa: http://ziarullumina.ro
